Şantierul arheologic de pe str. Munteniei prezintă o importanţă deosebită pentru istoria Daciei romane deoarece reprezintă o parte din sediul guvernatorului consular al celor trei Dacii, obiectiv unicat pentru provincia noastră şi unul dintre puţinele cercetate în Imperiul Roman. În afara suprafeţei cercetate de noi, în imediata vecinătate a sa (la cca. 100 m spre sud) s-a aflat cea mai mare parte a complexului în discuţie, săpat de A. Cserni în anii 1888 - 1908 şi considerat în literatura de specialitate ca fiind "marele complex termal de la Apulum". În campaniile anilor 1998 - 2000 obiectivul cercetării arheologice l-a constituit extinderea săpăturii arheologice pe latura de N a suprafeţei excavate în 1992. Pe această latură, elementele constructive, vizibile în profil şi parţial puse în valoare în campaniile anilor 1992 - 1993, sunt foarte bine păstrate şi a existat şi posibilitatea extinderii spre N a întregii laturi pe o lăţime de 3 m. În cele trei campanii menţionate, au fost practicate 4 secţiuni, în urma cărora s-a dezvelit o suprafaţă de 32,50 m2, pe o lăţime variabilă, cuprinsă între 2,30 - 3,50 m, până la o adâncime maximă de -3,07 m. Au fost dezvelite cinci încăperi (A, A', B, B', C). Acestea aparţin ultimei faze de locuire a complexului, datată la sfârşitul secolului al II-lea şi în secolul al III-lea p. Chr. Nivelele mai timpurii au fost surprinse sporadic în campania anului 2001 şi, în general, s-a mers pe ideea dezvelirii construcţiilor aparţinând ultimei faze, în vederea valorificării lor prin conservare-restaurare, deoarece sunt impresionante ca dimensiuni şi dotări, şi se află într-o stare foarte bună de conservare, fără a se neglija însă fazele timpurii.
Cercetările arheologice din 2014 au dus la dezvelirea în proporţie de aproximativ 90% a planimetriei sanctuarului, rămânând de rezolvat doar situaţia zonei din spatele sălii centrale, în care prospecţiile geofizice din acest an par să indice prezenţa unei abside. Starea de prezervare a laturii sudice a sanctuarului este similară cu cea a restului structurii, în sensul în care doar fundaţia s-a păstrat bine, fiind construită din piatră de râu legată cu mortar.

Clădirea romană II a fost descoperită în campaniile anilor 2007-2014 în colţul NE al secţiunii SXVIII/07 (pl. I, V-VI). Complexul acesta are dimensiuni impresionante, de 11,10 m x 6 m, ea neavând delimitată pentru moment decât pe latura sa sudică. Acest tip de construcţii monumentale sunt specifice ultimului nivel de locuire romană a sitului, un denar suberat de la Elagabalus (RIC 131), datat în 221-222 p. Chr., descoperit în stratul de dărâmătură, asigurând datarea clădirii în discuţie începând cu prima jumătate/mijlocul secolului al III-lea p. Chr.

Din nivelul de demolare din interiorul clădirii s-a descoperit un bogat şi divers material arheologic roman.