Planurile şi perspectivele lui Weiss ne dau informaţii esenţiale despre compoziţia ansamblului civil. Clădirile cele mai importante, pe ambele planuri au fost notate cu litera A, iar în legenda aferentă sunt indicate ca: Locuinţa Principelui, cu B este numit foişorul înalt din colţul est-nord-est al incintei, C corespunde unei alte locuinţe, D sunt anexe gospodăreşti, E este cuhnia sau bucătăria, iar în afara incintei indicată prin litera F este biserica valahă/ortodxă.

Curtea domnească de la Brâncoveni este strâns legată de numele domnitorului Matei Basarab. Acesta începe în 1634 lucrările de reconstruire a curţii boiereşti, informaţie oferită şi de pisania bisericii de la Curte. Tot Matei Basarab reconstruieşte biserica cu hramul Sfântul Nicolae. În anul 1640 episcopul catolic de Sofia, Bogdan Baksic descrie ansamblul ca un palat. Într-un document din 3 iulie 1652 este amintit Stanciu din Sălătruc, ispravnic la refacerea caselor domnitorului din Brâncoveni. Istoria anterioară a locului ne este parţial cunoscută, cei patru fraţi Craioveşti, Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu, fii banului Neagoe de la Strehaia, dăruiau în 1494 satul Brâncoveni mănăstirii Bistriţa, ctitoria lor. Probabil, printr-un schimb de moşii Brâncovenii reintră în proprietate boierească, aşa cum reiese dintr-un document emis de Neagoe Basarab, în 1518 mai 3, în beneficiul Neacşei, fiica lui Harvat logofăt. Neacşa a fost mama Clarei căsătorită cu Datco armaş din Brâncoveni. Fiica lor Maria s-a căsătorit cu Vălsan din Caracal, fiul jupânesei Marga cea Bâtrână, sora lui Neagoe Basarab, aceştia fiind bunicii lui Matei Basarab. Fiul celor din urmă Danciu Vornicul, tatăl domnitorului, a moştenit perte din Brâncoveni. Documentele amintite anterior şi sursele documentare menţionate ne pun în faţa marelui palat ridicat de Matei Basarab, menţionat de Baksic şi Palul de Alep. Alte surse scrise în care este menţionată Curtea de la Brâncoveni, se regăsesc în informaţiile care aparţin contelui inginer Luigi Fernando Marsigli, aflat în suita principelui de Baden, în 1689, care „terminase şi iscălise aici” împreună cu Constantin Brâncoveanu „un tratat pentru ca armata (austriacă) să rămână în siguranţă pe timpul iernii”. Ca loc de semnare a unui tratat între două asemenea personalităţi, Curtea trebuie să fi fost suficient de teprezentativă şi de primitoare. O altă sursă documentară despre palatul de la Brâncoveni datează din 1718, anul în care el fusese propus ca loc de încheiere a păcii dintre Austria şi Turcia, care nu a mai avut loc însă datorită faptului că era insuficient de controlată şi sigură, luându-se în calclul şi incendiul tătărăsc din timpul războiului din 1716-1718. Ceea ce este relevant este faptul că, în ambele texte ale surselor documentare, relativ la casele de la Brâncoveni, Weiss menţionează că fuseseră construite „de Brâncoveanu”, în contrast şi cu testamentul domnitorului însuşi care menţionează moştenirea proprietăţillor imobiliare de la antecesorii săi. Evident, din iniţiativa domnitorului ansamblul civil de la Brâncoveni putea să fi fost înfrumuseţat, dar nu de el au fost construite componentele sale majore, conform propriei sale mărturisiri. Proprietatea rămâne în posesia descendenţilor lui Brâncoveanu, pe linia nepotului Constantin, dar aceştia nu se mai îngrijesc de case, care treptat se ruinează, aşa cum constata germanul Franz Joseph Sulzer în 1781, care putea consemna totuşi asemănarea palatului cu cele de la Potlogi şi Mogoşoaia. Cutremurele din 1802 şi 1837 au desăvârşit starea de ruină a Curţii, primul care confiră acest lucru este Alexandru Odobescu în Antichităţile judeţului Romanaţi. În anul 1911 Virgil Drăghiceanu a făcut primele săpături arheologice nesistematice în fosta Curte de la Brâncoveni, printre denivelări care presupunea că s-ar afla încă ziduri, publicând câte ceva din observaţiile sale şi o primă restiture a planului locuinţei. Din acest moment, ansamblul pare să nu mai intereseze pe nimeni. Părăsită de cei care în secolul al XIX-lea se considerau urmaşii Brâncovenilor, zidurile păstrate la sfârşitul vecului, încă până la înălţimi diferite şi chiar spaţii construite întregi devin o sursă de material pentru casele sătenilor. Când în 1973-1974 Direcţia monumentelor istorice decide să îl includă în planurile sale de restaurare, cercetările debutează cu fosta biserică a Curţii, devenită biserică de mir, pentru care se întocmeşte şi un proiect de restaurare, care însă este preluat şi finalizat de Episcopiea Rîmnicului. Astăzi, aproape o treime din perimetrul fostei incinte este practic ocupat cu morminte, cu excepţia colţului estic. În foarte puţine locuri de pe fostul platou în jurul căruia Matei Basarab dirijase o parte din apele Oltului, pentru a alimenta Curtea, dar şi satele din jur, se mai pot observa denivelările terenului.

Biserica este de tip dreptunghiular, cu absida poligonală decroşată şi pridvorul închis adăugat mai recent. Nu are turlă. Naosul este acoperit cu o cupolă sprijinită pe arce şi picioare de zidărie, iar pronaosul este acoperit cu o boltă cilindrică, care nu este originară. Naosul şi pronaosul sunt despărţite de un zid plin, străpuns de o singură deschidere arcuită. Faţadele sunt împărţite de un brâu în două registre de firide, cele jos dreptunghiulare, iar cele de sus arcuite şi împerecheate. Cercetările arheologice din 1975 au dus la lumină fundaţiile de zid (grosime de 0,45m) ale unei biserici anterioare, datată în secoului al XVI-lea, de un plan puţin obişnuit: naos rectangular cu altar poligonal la interior şi la exterior, decroşat şi pronaos poligonal supralărgit, practic primul de acest fel, din punct de vedere cronologic, descoperit în Ţara Românească. Această biserică înlocuise un lăcaş şi mai vechi neidentificat ca atare, dar căruia îi aparţinea o serie de morminte cu inventar conţinând bijuterii de aur şi argint databile în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Biserica de dimensiuni mai mici se afla în întregime în interiorul bisericii actuale, puţin dezaxată spre sud închiderea naosului şi a pronaosului pe această latură depăşind perimetrul actual, situaţie care se repetă pe nord la nivelul pronaosului. Poziţia iconostasului era identică cu cea actuală, dovadă că ideea suprapunerii a fost atent urmărită, dar nu şi cea a mesei altarului.

Biserica cu hramul „Sfântul Nicolae” a fost ridicată, conform pisaniei, în anul 1633, fiind ctitorită de Matei Basarab şi soţia sa, doamna Elena din Fierăşti, de „jupanu Preda spătar, jupâniţa lui Păuna” şi ispravnicul „jupân Stanciul vornit ot Sălătruc”. Biserica a fost aproape dărâmată de cutremurul din 1838. Ca urmare sătenii cereau domnitorului Gheorghe Bibescu, proprietar al satului prin moştenirea brâncovenească a marelui ban Grigore Brâncoveanu, să restaureze biserica. A fost reparată în anul 1848, până în anul 1878, când a ars în totalitate. În 1881, biserica a fost restaurată de preotul Constantin Stănescu. Cu această ocazie a fost probabil, realizat pridvorul, s-au coborât bolţile, renunţându-se şi la turnul clopotniţă de pe pronaos. Acesta nu a fost refăcut, iar arcadele pridvorului au fost redeschise la restaurarea realizată de D.M.I. între anii 1975 şi 1980. Această restaurare a fost precedată de cercetări arheologice în interiorul bisericii, conform metodologiei specifice.

Incinta fortificată, de formă poligonală, amplasată pe un bot de deal, avea pe punctul cel mai înalt al său, în colţul de sud-est, un turn puternic întărit, cu foişor la nivelul superior, folosit ca punct de observaţie. Zidurile incintei erau precedate de o palisadă cu drum de strajă, care era acompaniată de un canal alimentat cu apă din Olt, care forma un heleşteu. Accesul se realiza printr-o poartă monumentală, flancată de încăperi pentru strajă, amplasată pe latura de vest a incintei.

În prezent s-a mai păstrat porţiunea dinspre estul bisericii. Această porţiune este formată din două componente care în trecut format un colţ al zidului curţii domneşti. . Latura cea mare de sud-vest se întinde pe o distanţă de aproximativ 30 de metri ridicându-se la o înălţime de aproximativ 3 metri, iar latura cealaltă din partea de vest, de dimensiuni mai mici se întinde pe aproximativ 7 metri, cu aceeaşi înălţime, grosimea zidurilor fiind de aproximativ 70 cm. Aceasă ultimă rămăşiţă a zidului Curţii, poate dispărea ca şi restul palatului, dacă în timpul cel mai scurt nu se elaborează un proiect de consolidare şi protejare, luând în considerare faptul că odată cu trecerea timpului şi efectele intemperiilor îşi vor pune amprenta inevitabil, într-un mod ireversibil cu consecinţe grave asupra acestui obiectiv de patrimoniu.