Situl a fost reperat cu ocazia cercetărilor arheologice de teren din anii 70-80 pentru că el este reprezentat topografic de A. Hadnagy în anul 1983, alături de alte ridicări topografice ale siturilor din comună. În monografia Sântandreiului este amintită descoperirea în grădina unui localnic a mai multor fragmente ceramice cenuşii şi negre lucrate la roată, împreună cu un pumnal de luptă celtic. Este însă, cel mai probabil, o confuzie cu descoperirea de la locul unde Podul Moii întâlnea albia majoră a Crişului. Cu ocazia cercetărilor de teren pentru elaborarea studiului arheologic pentru PUG Sântandrei, pe prima terasă a Crişului, într-un sol altfel lutos şi cu pietre de râu a fost sesizată o pată de culoare mai închisă a pământului arabil datorată locuirii de aici. Fragmentele ceramice recoltate de la suprafaţă aparţin secolelor XIV-XV/XVI. Din acelaşi loc au fost culese şi fragmente de cărămizi sau din gresie de la râşniţe manuale folosite de locuitorii acestei aşezări medievale.

Satul dispărut sesizat pe teren poate fi identificat cu Medieşul amintit pentru prima dată în documente la 1329 sub denumirea Medyes, la 1341, Medieş, în posesia Capitlului de Oradea. Jakó Zsigmond presupune că satul a dispărut în secolul XVI sau XVII în timpul depopulării satelor datorate deselor incursiui turceşti, iar amplasamentul era presupus undeva în vecinătatea Ioşiei (Ösi).