Cetate
|
epoca medievală târzie-epoca modernă
(sec. XVII-XIX)
|
|
|
În secolul al XVII-lea, dealul pe care este localizată cetatea avea funcţia de punct de observaţie, iar în secolele XVIII-XIX cetatea Rákóczi a făcut parte dintr-un sistem de fortificaţie foarte complex alcătuit din valuri, şanţuri şi bastioane defensive menite să apere graniţa între Transilvania şi Moldova. Conform izvoarelor scrise vama (tricesima) din Munţii Ciucului a funcţionat încă de la începutul secolului al XVII-lea. Nu cunoaştem decomadată izvoare scrise legată de momentul exact al ridiării acestei cetăţi. Pentru prim oară cetatea apare în documentele din epoca principatului. În anul 1634 este amintită ca „gemes Uarán” iar în 1677 ca „Ghemes váránál”. După venirea austriecilor în Trasnilvania şi începerea reorganizării graniţei (începând cu 1690), apare denumirea de Gymes vára (1693), Gyimes vára (1697) sau Gyimes vára (1701). Ulterior este amintită ca o fortăreaţă sau ca un turn vechi: în 1718 ca „Blokhaus”, în 1733 ca „o fortăreaţă ruinată la capătul muntelui Adelmas în incinta căruia era o magazie de praf de puşcă”, în 1768 ca un „turn vechi pe muntele Aldamas”, în 1771 ca „un turn sau aşa numit Blockhaus la capatul muntelui Adelmas care împreună cu zidul au fost reparate aproape în întregime” şi în 1791 ca un „turn de apărare”. Cetatea se prezintă astăzi ca o ruină. Pe partea estică în cetate duc treptele construite la sfârşitul secolului al XIX-lea. Despre starea actuală a cetăţii nu se pot aduce prea multe informaţii. Pe baza observaţiilor din teren este clar că avem de a face cu o fortificaţie de formă dreptunghiulară neregulată care prezintă un etaj. Zidurile au urmat linia stâncii, în partea nordică şi vestică fiind încorporată şi stânca propriu-zisă. Parterul şi etajul au fost împărţite în două încăperi. Zidurile de elevaţie în partea nordică şi sudică stau încă în picioare pe o înălţime de aproximativ 3-4 m. În partea nordică nu sunt urme de fereastre, iar pe peretele sudic se poate observa o gură de tragere de formă pătrată. Intrarea în cetatea era situată în partea nordică. Astăzi interiorul cetăţii este umplut cu dărămătură. Din cauza aceasta nu ştim exact care este nivelul de călcare al cetăţii. La prelungirea zidurilor sudice pe creastă, se poate vedea un lanţ de şanţuri, funcţionalitatea lor fiind incertă.
Cetatea s-a aflat în folosinţă o perioadă îndelungată de timp, a trecut prin două războaie mondiale şi a fost golită şi curăţată pe parcursul timpului. În cursul cercetărilor au ieşit la iveală fragmente de pipe, câteva fragmente ceramice, fragmente de sticlă de geam, cuie forjate, o lamă de cuţit, o brişcă, o aplică din cupru, un nasture metalic şi o potcoavă de cizmă. Toate obiectele găsită aparţin secolelor XIX-XX. Neavând elemente de datare, periodizarea cetăţii a fost făcută pe baza observaţiilor de teren (pe baza compoziţia zidului şi a mortarului) şi pe baza planurilor din Arhiva de Război de la Viena. Am reuşit să identificăm zidurile pe baza planului din anul 1768, care probabil reflecta situaţia din 1718 şi 1733, când cetatea a fost semnalată ca turn vechi, care era în ruine. Negăsind elemente de datare în apropiere zidului, nu le putem încadra temporal cu exactitate. Dacă admitem faptul, că în anul 1718 în cetate era sediul comandantului vămii de la pasul Ghimeş şi că peste 15 ani cetatea a fost descrisă ca o fortăreaţă ruinată la capătul muntelui Adelmas, putem să presupunem faptul că prima fază (Z-1) de construcţie poate să dateze şi din sec. al XVII-lea. |
|