Cercetările arheologice desfășurate în sectorul de Sud‑Est al fortificației au urmărit identificarea structurilor încă necunoscute din interiorul sitului, precum și documentarea edificiilor romane și romano‑târzii. În casetele C1 și C2 au fost surprinse atât intervenții arheologice mai vechi, cât și noi complexe: o amenajare pătrată din cărămizi romane (Cx 1) și traseul unui zid din blocuri neregulate de calcar (Cx 2), fără urme de mortar. Stratigrafia relevă un nivel de cultură cuprins între aproximativ –0,35 și –0,78 m, caracterizat printr-un pământ castaniu‑cenușiu cu fragmente rare de materiale de construcție și ceramică romano‑târzie. Materialul arheologic recuperat include fragmente de calcar, cărămizi, țigle, vase ceramice de uz comun și amfore, precum și șapte monede, dintre care au fost identificate piese de la Constantinus II Caesar, Iustin II și o emisiune târzie atribuită lui Arcadiu, Honorius sau Theodosius, alături de o monedă foarte uzată din secolele II–III p.Chr. Pe baza celei mai târzii monede bizantine și a contextului material, stratul cercetat se datează în a doua jumătate a secolului al VI‑lea p.Chr. Activitatea de practică a studenților a completat cercetarea prin inventarierea și fotografierea materialelor descoperite între 2002–2019, în vederea pregătirii unui volum dedicat sitului.

Cetatea romano-bizantină Sucidava

Situl arheologic de la Sucidava, situat în oraşul Corabia (jud. Olt), în cartierul Celei, la circa un kilometru nord de Dunăre, cuprinde atât zona aşezării civile romane – astăzi complet acoperită de construcţii moderne –, cât şi platoul cetăţii romano-bizantine, unde stratigrafia conservă urme din epoca bronzului, a doua epocă a fierului, perioada romană timpurie şi târzie, epoca paleobizantină şi medievală. Campania arheologică din 2012, desfăşurată între 3–12 iulie, a vizat extremitatea nordică a Suprafeţei 2002, în casetele C.1, C.8, C.9, C.17 şi C.18, continuând cercetările anului precedent, care atinseseră nivelul dacic târziu în C.9. Rezultatele relevante au provenit în special din casetele C.8, C.9 şi C.18. În C.8 a fost documentată o locuinţă modestă datată între sfârşitul secolului III şi începutul secolului IV, prevăzută cu o vatră dreptunghiulară din lut ars, două gropi menajere şi o podea din lut galben compact aşezată pe pietriş. Un sondaj de control a confirmat suprapunerea acestei locuinţe peste un nivel dacic cu ceramică lucrată cu mâna şi, mai jos, peste un nivel hallstattian. În C.9 a fost demontată vatra cu decor descoperită anterior, înconjurată de ceramică dacică. În C.18, sub pavajul paleobizantin, au fost identificate urmele unei nivelări masive cu ceramică dacică şi un strat gros de cenuşă provenit de la o suprastructură de lemn incendiată, în care s-a găsit o monedă complet distrusă. Materialele descoperite includ obiecte din bronz (verigi de lorica squamata, o monedă lizibilă emisă de Probus), os şi corn, precum şi piese din piatră şi ceramică, între care fragmente de cărămizi şi ţigle ştampilate şi o greutate de plasă de pescuit din nivelul dacic. Campania 2012 a completat datele privind locuirea romană târzie – prin identificarea unei noi locuinţe – şi a adus informaţii suplimentare despre prezenţa geto-dacă, inclusiv o construcţie incendiată şi nivelată, cercetările urmând să continue în aceeaşi zonă în anul următor.

Cercetările din vara anului 2011 în zona centrală a cetăţii romano bizantine de la Sucidava au vizat atât clarificarea unor aspecte legate de complexele din secolul al IV lea, cât şi identificarea unor niveluri mai vechi. În casetele C8–C9 au fost completate datele privind o construcţie delimitată de ziduri solide din piatră şi cărămidă, asociată planimetric cu încăperea cu hipocaust din C7. A fost documentată structura pavajului cu canal de cărămizi, refăcut în mai multe etape, databil între anii 328–375 datorită celor două monede descoperite în stratul de refacere. În caseta C9 a fost identificată o încăpere de peste 33 m², datată în prima parte a celei de a doua jumătăţi a secolului al IV lea, pe baza unui mic tezaur de 11 monede, dintre care 10 emise de Constantius II între 351–361. Continuarea săpăturilor la adâncimi mai mari în casetele C8 şi C9 a dus la descoperirea unor urme de locuire anterioare epocii romano bizantine. La circa –1,90 m au fost identificate fragmente ceramice lucrate cu mâna, aparţinând tradiţiei geto dacice, precum şi două vetre – una rituală, decorată, şi una simplă – alături de o groapă menajeră cu ceramică decorată şi doi piepteni din os de factură romană. Asocierea acestor elemente într un complex închis indică existenţa unei locuiri daco romane necunoscute anterior pe platoul cetăţii, databilă după retragerea aureliană şi anterioară ridicării fortificaţiei romano bizantine. În ansamblu, campania a furnizat informaţii esenţiale atât pentru cronologia construcţiilor din secolul al IV lea, cât şi pentru istoria timpurie a sitului. Datele obţinute permit corelarea încăperii cu hipocaust din C7 cu structurile contemporane din C8–C9 şi confirmă funcţionarea pavajului cu canal în intervalul 328–375. Totodată, identificarea locuirii daco romane reprezintă o contribuţie majoră la înţelegerea evoluţiei sitului înainte de edificarea cetăţii romano bizantine, deschizând noi direcţii de cercetare pentru campaniile viitoare.

Campania de săpături desfăşurată între 6–16 iulie 2010 în interiorul cetăţii romano-bizantine de la Sucidava a vizat zona centrală a fortificaţiei, între clădirea cu hipocaust, bazilica creştină şi horreum. În acest perimetru, unde anterior fuseseră deschise 18 casete, au fost identificate mai multe niveluri de locuire: un strat medieval superficial (sec. XIII–XIV), urme paleobizantine din secolul VI (barăci, ateliere, podele lutuite) şi un nivel roman târziu (începutul sec. IV – mijlocul sec. V), cel mai consistent, aparţinând unui complex termal. Sporadic, au fost surprinse şi vestigii din epoca romană timpurie şi din perioada geto-dacică târzie. Demontarea martorului dintre casetele C8–C9–C17–C18 a permis clarificarea unor elemente constructive ale termelor: două ziduri perpendiculare, legate între ele, delimitând încăperi suplimentare, precum şi un spaţiu interpretat probabil ca o curte. În zona estică a fost documentat un pavaj gros, alcătuit din straturi succesive de lutuială, pietriş, mortar şi cărămizi sparte, în care era încastrat un canal orientat N–S, continuat spre Dunăre. Deasupra ruinelor romane târzii au fost identificate resturile unei locuinţe paleobizantine, cu podea lutuită, fragmente de ţigle şi o mică vatră. În casetele adâncite, descoperirile notabile includ un jgheab din olane, indicând existenţa unor construcţii anterioare termelor, precum şi extinderea unui pavaj roman târziu, datat printr-o monedă a împăratului Honorius (393–395). Materialul arheologic recuperat în special din caseta C2 este bogat şi variat, ilustrând viaţa cotidiană şi activităţile desfăşurate în interiorul cetăţii. Pe lângă ceramica numeroasă, au fost descoperite instrumente medicale (o sondă), piese de port şi podoabe (fibule, cercei, mărgele), arme (proiectile de balistă, vârfuri de suliţă), fragmente de pahare din sticlă – unul purtând marca producătorului – şi diverse unelte. O piesă remarcabilă este o fusaiolă din os, decorată cu o figură umană, ilustrând rafinamentul artei minore din epoca romană târzie.

Campania de săpături sistematice desfășurată între 29 iunie și 10 iulie în interiorul fortificației romano-bizantine de la Sucidava a vizat continuarea cercetării casetelor C4, C5 și C14, precum și realizarea unui sondaj în C10. În caseta C4 au fost identificate trei niveluri de locuire: un pavaj antic din cărămizi legate cu mortar cu pietriș, posibil legat de un ansamblu termal; un nivel intermediar cu urme de podea lutuită și indicii ale unui mic atelier metalurgic; și un nivel superior cu o groapă menajeră ce conținea fragmente ceramice, inclusiv un platou cu simboluri paleocreștine, precum și resturile unei fundații aparținând unei construcții târzii. În casetele C5 și C14 au fost documentate structuri aparținând nivelului roman din secolul al IV-lea: urmele unui cuptor, fragmente de ziduri din blocuri fasonate, pavaje din cărămizi pe strat de pietriș, precum și zone cu multă cenușă, mortar și oase. Aceste descoperiri completează imaginea organizării spațiului interior al fortificației, sugerând existența unor amenajări domestice și utilitare, precum și a unor faze succesive de refacere și demantelare a construcțiilor. Sondajul din caseta C10 a confirmat existența a două gropi menajere adânci, tăind niveluri dacice târzii. Prima groapă (Gr.1/2009) conținea numeroase fragmente de cărămizi romane provenite de la un pavaj dezafectat, precum și ceramică romană și dacică. A doua groapă (Gr.2/2009) a oferit materiale databile la sfârșitul secolului al V-lea – începutul secolului al VI-lea, inclusiv o amforă aproape întreagă și un capăt de curea din bronz specific epocii Dominatului. Deși campania nu a fost de mare amploare, rezultatele obținute contribuie semnificativ la înțelegerea evoluției și funcționalității spațiului interior al fortificației, cercetările urmând să fie continuate în aceeași zonă în campania viitoare.

Cea de-a 64 a campanie de cercetări arheologice sistematice de la Sucidava–Celei (1–18 iulie 2008), desfășurată în interiorul și în exteriorul cetății, cu participarea studenților Universității din Craiova. Obiectivul principal a fost investigarea unei zone situate între clădirea cu hipocaust și horreum, precum și explorarea sectorului vestic extra muros, în vederea clarificării unor structuri arhitectonice și a traseului unei posibile pasarele legate de podul lui Constantin. Cercetările din Sectorul I au confirmat existența unei noi clădiri cu hipocaust, cu praefurnium bine conservat, cameră cu pile dispuse pe cel puțin patru rânduri și elemente ale sistemului de încălzire, inclusiv tuburi ceramice verticale. Spre nord a fost identificată o suprafață pavată, un canal de evacuare a apei lung de 22 m, un bazin de piatră dezafectat și urmele unui mic bazinet de cărămidă, toate sugerând un complex coerent de instalații termale. În Sectorul II, două secțiuni paralele au scos la iveală blocuri de piatră și materiale constructive care indică prăbușirea unei structuri aflate la est, posibil legată de pasarela către podul constantinian. Ansamblul descoperit – clădirea cu hipocaust, pavajul, bazinul și canalul de drenaj – este contemporan și poate fi datat între mijlocul secolului IV și mijlocul secolului V, până în anul 447. Concluziile campaniei susțin existența unor terme romano bizantine necunoscute anterior, iar cercetările viitoare sunt așteptate să clarifice atât funcționalitatea, cât și cronologia exactă a acestui complex.

Cod de sit eronat în cererea şi autorizaţia de cercetare sistematică. În RAN Corabia-Celei-cetatea romano-bizantină codul este 125551.01 si nu 12555.05. Acest cod este în RAN alocat sitului de la Corabia-Celei - aşezarea medievală

Săpăturile arheologice din vara anului 1999 s-au desfăşurat cu sprijinul efectiv al studenţilor din anul 1 de la Universitatea din Craiova, Facultatea de Istorie-Filosofie-Geografie, specializărileIstorie şi Istorie-o limbă străina, în cadrul practicii arheologice efectuate în perioada 03-14 iulie 1999. Cercetările au avut în vedere, în special, continuarea investigaţiilor în secţiunea SI/94 (planşa 1) mai exact în cele două nivele de cultură geto-dacice atribuite cronologic secolelor 1 î. Hr 1 d. Hr. şi secolele IV/III-II î. Hr. În primul nivel geto‑dacic din secțiunea SI/94, datat între secolele I î. Hr. și I d. Hr. și cercetat parțial în 1998, au fost identificate trei gropi menajere: Gr1/1998, Gr3/1998 și Gr5/1998. Prima groapă, Gr1/1998, descoperită la 1,7 m adâncime, avea un diametru de 1,4 m la gură și 0,5 m la fund, cu o adâncime de 40 cm. Conținutul ei era format din bulgări de pământ galben, nisip, cenușă, cărbuni, lipitură de lut cu urme de nuiele provenite de la pereții unei locuințe, oase de animale mari ierbivore, oase de pește, cochilii de scoici și fragmente ceramice geto‑dacice lucrate atât cu mâna, cât și la roată. A doua groapă, Gr3/1998, se afla la 2,35 m adâncime și avea formă de clopot, cu un diametru de 0,85 m la gură și 1,5 m la fund, fiind adâncă de 0,9 m. Aceasta era umplută cu cenușă, cărbuni, nisip granulos, oase de păsări și oase de animale mari ierbivore, ale căror urme indică fierberea cărnii. Au fost recuperate și bucăți de lipitură cu urme de nuiele, precum și ceramică lucrată cu mâna — în special oale‑borcan din pastă zgrunțuroasă, decorate cu brâu alveolat și butoni — alături de ceramică lucrată la roată, mai puțin numeroasă, provenind de la oale și căni. A treia groapă, Gr5/1998, descoperită la 2,2 m adâncime, avea formă de butoi, cu o gură ovală și un fund albiat, atingând o adâncime de 1,35 m. Inventarul ei este similar cu cel din primele două gropi, cu excepția prezenței unor pietre de râu de dimensiuni medii, trecute prin foc, la care se adaugă un fragment de cană lucrată cu mâna și un lustruitor din piatră fină și compactă. Din stratul de cultură al aceluiași nivel au mai fost recuperate vase întregi și fragmentare, aparținând unor forme variate, precum oale și fructiere, alături de piese din fier — cuie, piroane cu cap aplatizat, bucăți informe — și un cuțit curb rupt în trei fragmente. Au fost descoperite și două cute pentru ascuțit, una din piatră cenușie, în formă de pișcot, și alta din piatră de râu alb‑gălbuie, ambele prezentând urme evidente de utilizare. În același context a fost găsit și un opaiț rudimentar, realizat dintr‑o pastă aspră. În cel de‑al doilea nivel de locuire geto‑dacic din SI/94, datat în secolele IV/III–II î. Hr., au fost identificate trei gropi menajere și o groapă rituală. Prima groapă menajeră (Gr.1/1999), descoperită în caroul 14 la 2,65 m adâncime, era de mici dimensiuni și conținea cenușă, cărbuni, nisip și un singur fragment ceramic provenit de la fundul unui vas. A doua groapă (Gr.2/1999), cu formă de sac, a fost găsită în caroul 24 la 2,90 m și avea un inventar mai bogat: fragmente ceramice decorate cu brâu în ghirlandă sau brâu crestat, cenușă, cărbuni, pietre de râu trecute prin foc, oase de animale ierbivore, oase de pește și cochilii de scoici și melci. A treia groapă (Gr.3/1999), surprinsă în caroul 25 la aceeași adâncime, era o alveolă de mici dimensiuni, în care au fost găsite cenușă, cărbuni și o cană lucrată cu mâna, decorată cu trei butoni conici. Din nivelul de cultură al aceluiași strat au mai fost recuperate vase mici fragmentare, fragmente de oale tip sac și numeroase alte fragmente ceramice lucrate atât cu mâna, cât și la roată. În carourile 26–27, la 3,10 m adâncime, a fost identificată o groapă rituală cu pereți drepți, în care, peste două lespezi mari de piatră, fusese depus un schelet de oaie așezat pe partea stângă, cu capul spre vest. Sub lespezi au fost descoperite fragmente de corn de cerb tăiat, oase de bovideu, spărturi de silex, fragmente ceramice, două cochilii de scoici și bucăți de cărbune, toate depuse pe un strat de cenușă. Contextul ritual este susținut și de o descoperire anterioară din 1995, în aceeași secțiune, unde un schelet de câine fusese depus sub o vatră special amenajată. În religia geto‑dacilor, câinele era considerat un animal protector al omului și al casei, cu roluri magice și religioase, sacrificarea lui fiind realizată de un preot al comunității. Practicile de sacrificiu animal, documentate în spațiul românesc încă din neolitic, continuă și în epoca dacică, fiind asociate cu supunerea față de divinitate, recunoștință, comunicare cu zeii și protecția comunității. Comparativ, descoperirile de la Orlea, aflată la 5–6 km vest de Sucidava, indică un alt tip de practică rituală: un complex de gropi cu 23 de înhumări umane și animale sacrificate, unele depuse împreună, altele separat. Acolo au fost jertfite exclusiv animale domestice, interpretate ca ofrande alimentare pentru morți sau pentru o divinitate. Diferențele dintre cele două situri sunt semnificative: la Sucidava sacrificiile sunt realizate în interiorul așezării și nu includ victime umane, iar animalul principal este oaia, însoțită de ofrande simbolice; la Orlea, sacrificiile sunt extramurane și includ atât oameni, cât și animale domestice și chiar broaște țestoase. În ansamblu, aceste descoperiri evidențiază complexitatea practicilor rituale geto‑dacice, în care sacrificiile animale, depunerile votive și asocierea lor cu structuri sau contexte speciale reflectă credințe, mentalități și forme de comunicare cu divinitatea, adesea insuficient valorificate în interpretările arheologice.

Cercetările arheologice din vara anului 1998 au continuat investigarea secțiunii SI/’94, în special a nivelului roman timpuriu (sec. III–IV p.Chr.), unde au fost identificate trei locuințe (L12–14), o vatră de foc, trei gropi menajere și numeroase materiale: monede din bronz, fragmente ceramice, piese metalice și cărămizi ștampilate ale unor unități militare romane. Locuințele, construite pe temelii din calcar cochilifer legat cu lut, erau în mare parte demantelate, iar materialele constructive erau împrăștiate pe nivelul de călcare. În paralel, a fost deschisă secțiunea SI/’98, unde, sub stratul vegetal și un nivel paleobizantin deranjat (sec. V–VI), au fost descoperite materiale medievale secundare și urme ale unor complexe romano‑târzii. În nivelul dacic (sec. I a.Chr.–I p.Chr.), cercetat parțial, au fost identificate o locuință de suprafață (L15) cu podină din lut bătătorit și trei gropi menajere, din care au fost recuperate fragmente ceramice, oase de animale, piese din fier și bronz, lipitură cu urme de nuiele și alte materiale specifice. Complexele dacice prezentau forme variate (pară, sac) și conținuturi amestecate, indicând activități domestice. Toate materialele, însoțite de documentația aferentă, au fost predate muzeului din Corabia, iar pentru campania următoare (1999) era planificată finalizarea cercetărilor în SI/’94 și continuarea celor din SI/’98.

Cercetările s-au desfășurat în capătul de sud al secțiunii SI/1994. Secțiunea amintită a fost prelungită cu 32 de metri. Au fost cercetate nivelurile medievale și paleobizantine din această secțiune.

Cercetările arheologice desfășurate la Sucidava‑Celei în vara anului 1982 au vizat în principal zona cetății romano‑bizantine și a nivelurilor pre‑ și protoistorice suprapuse în interiorul acesteia. În sectorul sud‑vestic, săpăturile au permis definirea limitelor tell‑ului preistoric, o acropolă înălțată de circa 6 m, cu laturi terasate și o întindere estimată la 32–45 m pe direcția est–vest. La baza secțiunii au fost identificate trei complexe dacice suprapuse, cu locuințe având podele din lut ars și ceramică pictată de influență elenistică, databile în secolele III–II î.e.n., unde „pe podeaua locuinței și în jurul vetrei s‑au găsit numeroase fragmente de ceramică și cenușă”. În partea sud‑estică a cetății, cercetările au urmărit clarificarea stratigrafiei geto‑dacice și a tranziției către epoca romană. Au fost identificate două niveluri dacice: primul, datat între sfârșitul sec. IV și începutul sec. III î.e.n., bogat în ceramică lucrată la roată și fragmente grecești cu firnis negru; al doilea, datat în sec. I î.e.n.–I e.n., suprapus de depuneri romane timpurii. Numeroase gropi menajere, vetre și o vatră exterioară rotundă au permis reconstituirea unei zone intens locuite. Materialele descoperite includ chiupuri cu decor ștampilat, rîșnițe, vase grecești și o figurină din lut de tradiție geto‑dacică. Nivelurile romane târzii sunt bine reprezentate prin locuințe cu vetre din cărămidă, pardoseli din cărămizi și numeroase gropi menajere. Inventarul lor cuprinde ceramică specifică secolelor IV–V e.n., opaițe, obiecte din bronz și fier, fragmente de marmură și un tezaur de 140 de monede. Un element remarcabil este mormântul unui luptător roman, orientat SSE–NNV, însoțit de armament și accesorii metalice, situat sub o locuință ulterioară; defunctul avea „o spadă din fier cu prăselele din lemn și un pumnal fragmentar”, sugerând o înmormântare de urgență în timpul unui asediu. Cercetările au documentat și existența unei fortificații medievale din sec. XIV, cu un șanț masiv și o plombă de zidărie care dovedește demantelarea parțială a incintei paleobizantine. În zona vestică a cetății au fost identificate trasee de străzi pavate cu piatră și cărămidă, precum și materiale ceramice și metalice din epoca romană târzie. Succesiunea celor șase niveluri de locuire — dacic, roman timpuriu, roman târziu, paleobizantin și medieval — oferă o imagine stratigrafică completă asupra evoluției locuirii la Sucidava, marcate de incendii repetate, reconstrucții și transformări defensive.

Cercetările arheologice din campania anului 1981 la Sucidava–Celei s‑au desfășurat în două sectoare principale: Așezarea civilă și Cetatea romano‑bizantină, cu obiective ce vizau atât preistoria sitului, cât și epocile dacică, romană, bizantină și medievală. În sectorul „tellului” din colțul sud‑vestic al cetății, săpăturile au continuat în secțiunea IV, unde a fost documentată locuința nr. 13, o construcție de suprafață cu pereți din nuiele lipite cu chirpici, având o podea din lut galben și o groapă menajeră plină cu „solzi de pește, cochilii de scoici, fragmente de ceramică și cenușă”. Această locuință aparține nivelului 2d al culturii Celei, situat în perioada de tranziție dintre neolitic și epoca bronzului. În aceeași zonă au fost identificate instalații domestice precum un cuptor de pâine cu boltă de lut și un șanț de apărare al așezării preistorice, umplut cu două niveluri distincte: unul aparținând culturii Celei și altul datând din epoca dacică. Depunerile au fost ulterior deranjate de gropi din secolele IV și VI e.n., peste care s‑au suprapus podele medievale din secolul al XIV‑lea, ilustrând complexitatea stratigrafică a sitului. În colțul sud‑estic al cetății, cercetările au vizat nivelurile de locuire geto‑dacică, unde a fost identificat un strat de cultură gros de 1,20–1,40 m, împărțit în două faze cronologice (sec. II–I î.e.n. și I î.e.n.–I e.n.). Au fost descoperite locuințe de suprafață, cuptoare, gropi menajere și un bogat material ceramic, de la vase borcan cu butoni și brâuri alveolate până la ceramică fină lucrată la roată. Unele complexe au fost distruse de incendii, iar nivelurile dacice au fost perforate de gropi romane și de marele șanț medieval de apărare. În zona de vest a basilicii paleobizantine au fost identificate șase niveluri de locuire, de la cel dacic până la unul medieval târziu. Nivelurile romane și romano‑bizantine au furnizat materiale variate: amfore, ceramică smălțuită, obiecte metalice, fibule, monede și chiar un mic tezaur de 36 de piese. Locuințele din secolele IV–V e.n. prezintă tehnici constructive diverse, de la pardoseli din lut cu cărămizi fixate, până la temelii din piatră sau cărămidă. Redezvelirea hypocaustului descoperit în 1958 a adus clarificări importante: praefurnium‑ul nu se afla în colțul nord‑estic, cum se credea, ci probabil pe latura de vest, unde podeaua era distrusă și pământul prezenta urme de arsură. A fost identificată și o încăpere rectangulară anexată pe latura nordică, cu pardoseală din mortar. Materialele descoperite, inclusiv o monedă cu modul specific secolelor IV–V e.n., sugerează o datare mai timpurie a complexului decât se presupunea inițial.

Cercetările arheologice desfășurate în campania din 1980 la Sucidava au vizat atât zona „Cetății romano-bizantine”, cât și spațiile din jurul basilicii paleocreștine. În colțul sud-vestic al incintei a fost redeschis un complex aparținând aspectului cultural Celei, compus dintr-un cuptor cu vatră în formă de potcoavă și trei cuve cilindrice din lut, înconjurate de râșnițe, ceramică și resturi menajere. Funcția acestui ansamblu rămâne deschisă interpretării, oscilând între un posibil spațiu domestic și un loc de cult. În colțul sud-estic al cetății, prelungirea și adâncirea secțiunilor anterioare au permis stabilirea unei stratigrafii clare, cu cinci niveluri de locuire: unul geto-dacic (sec. II–I î.e.n. și I î.e.n.–I e.n.), două niveluri romane târzii (sec. III–IV și sfârșitul sec. IV–mijlocul sec. V), un nivel paleobizantin (sec. VI) și unul medieval (sec. XIII–XIV). Materialele descoperite — ceramică variată, amfore, obiecte din bronz și os, monede numeroase — confirmă succesiunea locuirii și episoadele de distrugere prin incendiu care marchează trecerile dintre faze. În jurul basilicii creștine din secolul al VI-lea, două mari secțiuni au permis identificarea a șase niveluri de locuire, de la cel dacic până la cel medieval. Aici au fost documentate locuințe romane cu temelii din piatră și lut, vetre, complexe pavate cu cărămizi, un cuptor de ars ceramică ingenios construit, precum și numeroase gropi menajere bogate în ceramică, sticlă, metal și monede. Succesiunea nivelurilor reflectă aceeași alternanță între perioade de dezvoltare și distrugeri violente, inclusiv incendiile din anii 378–382 și cele provocate de huni și avari. Nivelurile paleobizantine și medievale sunt reprezentate prin locuințe, vetre, platforme de mortar, fragmente de ziduri și un grup de morminte de înhumație situate lângă basilică. Mormintele, unele descoperite anterior și redeschise în 1980, includ schelete depuse în sicrie de lemn sau în cutii din cărămizi, iar un cercel de argint permite datarea unei părți dintre ele în secolul al XV-lea. Prezența acestor morminte confirmă continuitatea utilizării zonei sacre până târziu în evul mediu. Campania a inclus și lucrări de consolidare: completarea fundațiilor basilicii, ridicarea zidurilor diaconiconului, pavarea cu cărămizi moderne după model antic și marcarea mormintelor pe pardoseală. Totodată, analiza turnului H și a curtinelor adiacente a evidențiat existența mai multor faze constructive, contribuind la înțelegerea evoluției fortificației. Rezultatele campaniei din 1980 oferă astfel o imagine coerentă asupra locuirii continue și complexe de la Sucidava, de la epoca dacică până în secolele medievale.

În campania arheologică din 1979, cercetările de la Sucidava au vizat atât așezarea civilă, cât și „Cetatea romano-bizantină”, cu patru obiective majore: investigarea nivelurilor preistorice, consolidarea curtinei dintre turnurile B și C, cercetarea locuirii dintre turnurile E și F și săparea exhaustivă a bazilicii creștine. În colțul de sud‑vest al cetății au fost identificate opt niveluri succesive ale aspectului cultural Celei, cu locuințe de suprafață, vetre, depuneri menajere și un bogat material arheologic, între care „un tipar pentru turnat aramă, lucrat din piatră”. În interiorul cetății, între turnurile E și F, cercetările au documentat patru niveluri de locuire: unul medieval, unul romano‑bizantin (sec. V–VI), două romano‑târzii (sec. IV–V). Nivelurile sunt marcate de incendieri succesive, vetre, podele din lut, fragmente ceramice, amfore cu striuri, obiecte din fier și bronz, precum și monede databile. Un exemplu semnificativ îl constituie locuința romano‑bizantină cu podea din lut galben și vatră arsă, distrusă „cu prilejul atacurilor avarilor de la sfârșitul secolului al VI‑lea”. Cercetarea bazilicii creștine a urmărit clarificarea formei și dimensiunilor sale, precum și pregătirea pentru includerea în circuitul turistic. S-au păstrat fragmente din temeliile navei și ale absidei, iar analiza acestora permite reconstituirea unei bazilici de aproximativ 21,40 m lungime, cu absidă semicirculară retrasă. Sub pardoseală au fost descoperite urmele unei locuințe anterioare și o groapă menajeră cu materiale databile între sfârșitul secolului III și prima jumătate a secolului V, ceea ce confirmă ridicarea bazilicii după mijlocul secolului V. În interiorul și în proximitatea bazilicii au fost identificate nouă morminte de inhumație, dintre care șase cunoscute din săpăturile anilor 1946–1947 și trei descoperite în 1979. Gropile sunt fie simple, fie „zidite” din cărămizi sau piatră, iar scheletele sunt orientate vest–est, în acord cu orientarea bazilicii. Pozițiile defuncților sunt variate, dar niciunul nu prezintă brațele încrucișate pe piept. Inventarul funerar este aproape absent, cu excepția unor obiecte izolate precum „o lunulă din os, frumos decorată” sau o monedă AE. Analiza stratigrafică și materialele descoperite permit datarea mormintelor în secolul VI, acestea aparținând unei comunități creștine active în perioada funcționării bazilicii. Întregul ansamblu de descoperiri – nivelurile de locuire, structurile arhitectonice, materialul arheologic și mormintele – oferă o imagine coerentă asupra evoluției sitului Sucidava, de la preistorie și epoca dacică, la perioada romană târzie, romano‑bizantină și medievală.

Cercetările arheologice desfășurate între 1966–1970 în sectorul de sud‑est al fortăreței romano‑bizantine de la Sucidava au permis, pentru prima dată, investigarea unor suprafețe ample și a unor niveluri mult mai adânci decât în campaniile anterioare. Autorul subliniază că terenul „nederanjat de săpăturile anterioare” a oferit date stratigrafice esențiale pentru precizarea momentului întemeierii cetății și pentru înțelegerea etapelor de distrugere și refacere. Degajarea completă a ultimei curtine și a turnurilor asociate a scos la iveală faze constructive distincte, precum și intervenții succesive asupra zidurilor, reflectând istoria agitată a fortificației. Cele mai vechi niveluri surprinse în acest sector sunt dacice, datate între secolele II î.e.n. – I e.n., caracterizate prin ceramică variată și vetre rituale, inclusiv o vatră rotundă cu vase depuse, interpretată ca aparținând unui sanctuar. Două incendii majore marchează finalul locuirii geto‑dacice, cel mai târziu fiind asociat cuceririi romane de la începutul secolului al II‑lea e.n. Ulterior, zona devine necropolă romană timp de peste un secol, fapt confirmat de morminte de incinerație și inhumație, precum și de descoperirile anterioare din proximitate. Fortăreața romană este ridicată în ultimele decenii ale secolului al III‑lea, peste necropola romană, și rămâne locuită, cu întreruperi, până la sfârșitul secolului al VI‑lea. Stratigrafia sectorului a surprins trei niveluri de incendiu din epoca romană târzie: unul datat în jurul anului 410, altul în 447 (incursiunile hunilor) și ultimul în vremea lui Mauriciu Tiberiu, la finalul secolului al VI‑lea. Hiatusul monetar dintre Teodosiu II și Iustin I este confirmat și aici, fiind remarcată absența aproape totală a monedelor din această perioadă. Zidul de apărare din sud‑est, alcătuit din ultima curtină și turnurile G, H și h, a suferit cele mai numeroase transformări din întreaga incintă. Analiza tehnicii de construcție, a mortarului și a materialelor permite identificarea mai multor etape: zidul inițial de 1,60 m grosime, atribuit epocii lui Iustin I sau Iustinian; o îngroșare ulterioară prin adosare interioară; și o fază finală de reparații masive, cu introducerea cărămizilor mari (0,46 × 0,46 × 0,08 m), caracteristice ultimelor decenii de funcționare a cetății. Turnurile exterioare, în special cel din colțul sud‑estic, prezintă particularități constructive unice și sunt datate în aceeași etapă târzie. Cea mai importantă contribuție a cercetărilor recente privește primul nivel roman, care contrazice ipoteza tradițională a întemeierii cetății în vremea lui Constantin cel Mare. Materialul ceramic și monetar demonstrează o locuire intensă în a doua jumătate a secolului al III‑lea, cu numeroase monede de la Gallienus, Claudius II și Aurelian, uneori mai numeroase decât cele constantiniene. Descoperirea unui zid de apărare mai vechi, având același traseu cu incinta constantiniană, confirmă existența unei fortificații anterioare. Autorul argumentează că ridicarea fortăreței trebuie corelată cu măsurile defensive luate sub Gallienus, în contextul atacurilor carpo‑gotice și al pregătirilor pentru abandonarea treptată a Daciei. În concluzie, sectorul sud‑estic al Sucidavei oferă o imagine coerentă asupra evoluției fortificației: de la locuirea dacică, la necropola romană, la ridicarea unei fortărețe în secolul al III‑lea, refăcută și adaptată continuu până în secolul al VI‑lea. Noile date stratigrafice și arhitecturale impun reconsiderarea cronologiei generale a cetății și confirmă rolul ei strategic în sistemul defensiv al Dunării de Jos, în special în perioada critică a domniei lui Gallienus.

Săpăturile au avut ca obiectiv dezvelirea ultimei curtine de est a incintei, respectiv colțul de sud-est și toată zona adiacentă.

Săpăturile au avut ca obiectiv dezvelirea ultimei curtine de est a incintei, respectiv colțul de sud-est și toată zona adiacentă.

Cercetările din vara anului 1966 s-au desfășurat în colțul de sud-est al cetății Sucidava. Cercetările au urmărit degajarea completă a colțului fortificației pentru a permite viitoarele lucrări de consolidare. Extinderea și adâncirea vechilor secțiuni, alături de deschiderea unor suprafețe noi, au permis atingerea celui mai vechi nivel de locuire, cel dacic, situat între –1,70 și –2,70 m. Aici au fost identificate urmele unei locuințe din chirpici și un bogat material ceramic specific celei de a doua epoci a fierului: cățuie fragmentară, vas borcan cu apucători și brâu alveolar, castron de mari dimensiuni, vas bitronconic lucrat cu mâna, fragmente decorate cu rozete imprimate. Acest nivel marchează ultima fază a locuirii dacice înainte de transformarea platoului într un spațiu funerar roman. În stratul dacic au fost surprinse patru morminte romane din prima jumătate a secolului al II lea p.Chr., moment în care zona devine cimitir. Două morminte sunt de incinerație cu ardere pe loc (M1, M2), unul de incinerație în urnă (M3) și unul de înhumație (M4). Inventarul cel mai bogat provine din M2: două amphoridioane, un vas de sticlă spart, o fibulă de fier fragmentară, o placă de marmură neagră verzuie pentru toaletă și trei monede de bronz. Prezența acestor morminte într un nivel anterior roman indică o reorganizare radicală a spațiului după integrarea zonei în structurile provinciale. În apropierea zidului bizantin a fost descoperit un cuptor de ars vase din secolul al VI‑lea, construit cu pilon central în camera de ardere, în jurul căruia au fost recuperate vase bizantine întregibile. Zidul bizantin, complet degajat, prezintă o fundație situată la –2,70 m și o grosime variabilă între 3,10 și 3,36 m, confirmând robustețea fazei de fortificare paleobizantine. Ansamblul descoperirilor ilustrează succesiunea clară a etapelor de locuire: nivel dacic, transformare romană cu funcție funerară, apoi reocupare și reorganizare bizantină.

Cercetările arheologice din anul 1964 au beneficiat de fonduri mai consistente din partea Muzeului din Corabia, fapt care a permis extinderea duratei și ariei de lucru atât în cetățuie, cât și în zona orașului roman. În interiorul cetății, obiectivul principal a fost investigarea secțiunilor XIX–XXI pentru a obține noi date despre necropola romană identificată în campania precedentă. În paralel, pe suprafața orașului roman s‑a urmărit precizarea elementelor defensive de pe laturile sudică, vestică și nordică, continuând astfel cercetările topografice și stratigrafice începute anterior. Rezultatele obținute în cetate au fost modeste, din cauza numeroaselor deranjări ale stratigrafiei. Cu toate acestea, în toate cele trei secțiuni au fost identificate urme consistente ale locuirii dacice Latène, ilustrate prin ceramică variată, greutăți piramidale din lut, fusaiole și fragmente de amfore elenistice. Peste aceste niveluri se suprapuneau resturi de locuire românească, cu podele din lut, vetre construite din cărămizi romane și diverse obiecte din fier, indicând o continuitate a utilizării zonei. Secțiunea XIX s‑a dovedit cea mai bogată în complexe, prin descoperirea a opt mari gropi de gunoi aparținând unor epoci diferite: trei dacice, una romană din secolele IV–V, două bizantine și două românești. Materialul recuperat a fost variat și valoros: ceramică în parte întregibilă, opaițe, monede de la Aurelian, Constans I, Grațian, Justin II și Sofia, piepteni de corn, o ramă de oglindă din plumb cu decor zoomorf, fibule din bronz, mărgele și brățări din sticlă. Tot în această zonă s‑a observat că în secolul IV au fost realizate nivelări și pavaje din pietriș, cărămizi și țigle provenite din așezarea civilă, iar într‑un strat de umplutură a fost descoperită o dedicație mithriacă. În secțiunea XX au fost identificate două vetre dacice bogate în ceramică Latène și fragmente de amfore elenistice, precum și o acumulare de 18 greutăți piramidale din lut ars, indicând activități domestice sau meșteșugărești. Tot aici a fost descoperit un mormânt roman de înhumație, deranjat, însoțit de un ulcioraș de pământ datat în secolul III e.n. Secțiunea XXI a oferit în principal ceramică românească din secolele XIV–XV, provenită din gropi medievale, confirmând o locuire târzie în zona cetății. În ansamblu, campania din 1964 a evidențiat caracterul multistratificat al sitului și diversitatea materialelor arheologice recuperate.

Cercetările din 1964 în cetatea Sucidava au urmărit, în mod programatic, extinderea informaţiilor stratigrafice obţinute în campaniile anterioare şi verificarea continuităţii locuirii pe platou. În ceea ce privește cercetările din cetatea Sucidava, fortificația bizantină, obiectivele principale au fost definirea mai exactă a succesiunii nivelurilor dacice, romane şi bizantine, identificarea eventualelor structuri de locuire timpurii şi corelarea lor cu zonele deja investigate în secţiunile XVII şi XVIII. Metodologia a inclus deschiderea unor secţiuni noi în interiorul incintei, reluarea unor profile mai vechi pentru control stratigrafic şi documentarea sistematică a materialului arheologic, cu accent pe ceramica romană şi bizantină, pe elementele de arhitectură şi pe eventualele complexe funerare. În ceea ce priveşte descoperirile, nivelul dacic a fost din nou confirmat ca fiind cel mai vechi strat de locuire de pe platou, cu urme clare ale culturii La Tène: fragmente ceramice, râşniţe, vetre şi materiale osteologice. Acest nivel apare, ca şi în campaniile precedente, puternic deranjat de intervenţiile ulterioare, însă suficient de coerent pentru a demonstra existenţa unei aşezări dacice stabile înainte de cucerirea romană. În unele zone, stratul dacic a fost intersectat de gropi romane şi bizantine, ceea ce a permis recuperarea unui material mixt, util pentru înţelegerea tranziţiei dintre epoci. Nivelul roman târziu (secolele IV–V) a oferit, în 1964, noi indicii privind organizarea urbană din epoca constantiniană. Au fost identificate fragmente de pavaje în opus signinum, resturi de ziduri reutilizate, gropi menajere bogate în amfore şi opaiţe, precum şi obiecte metalice – fibule, săgeţi, cuţite – care confirmă caracterul militar şi economic al aşezării. Materialul numismatic, în special monedele din secolele IV–VI, a contribuit la precizarea cronologiei fazelor de locuire şi la delimitarea perioadelor de refacere a incintei. Nivelul bizantin şi cel medieval românesc au completat imaginea unei locuiri continue, dar fragmentare, în interiorul cetăţii. Podelele de lut bătut, vetrele, gropile de gunoi şi fragmentele de ziduri reutilizate indică o locuire modestă, dar persistentă, în secolele XIV–XV. Ca şi în campaniile anterioare, au fost descoperite numeroase materiale provenite din ateliere locale – în special resturi de pietrărie şi obiecte din os –, precum şi elemente funerare care sugerează existenţa unei necropole romane timpurii sub nivelurile ulterioare. Toate aceste date au consolidat concluzia că platoul cetăţii a fost transformat, după cucerirea romană, într-un spaţiu funerar, înainte de a fi reintegrat în sistemul defensiv constantinian.

Săpăturile arheologice din 1960, desfășurate pe latura estică a incintei romane de la Celei, au urmat o metodologie adaptată constrângerilor unui teren puternic afectat de construcții moderne. Cercetarea a fost organizată prin deschiderea a 14 secțiuni dispuse pe ulițele satului și în curțile localnicilor, cu scopul de a preciza traseul zidului de apărare și al elementelor defensive doar parțial observate anterior. Stratigrafia a fost documentată riguros: un strat superficial modern, urmat de niveluri romane din secolele II–III și, sporadic, materiale dacice și elenistice. Echipa a urmărit atât identificarea structurilor, cât și recuperarea materialului arheologic pentru datare și interpretare. Prima categorie de descoperiri privește zidul de apărare, surprins doar fragmentar, deoarece fusese aproape complet demolat. Temelia, coborâtă până la –1,50 m față de nivelul actual, era construită în opus incertum, cu piatră, cărămizi, țigle și chiar fragmente sculpturale reutilizate, legate cu mortar slab — indiciu al unei construcții realizate în grabă, probabil în context militar tensionat. În secțiunile VII–IX s-au păstrat porțiuni de 5,80 m lungime și 1,20 m înălțime, cu socluri disproporționate, sugerând existența unui parament exterior din blocuri, asemănător celui documentat la poarta sudică. A doua categorie de rezultate se referă la șanțul de apărare (fossa), o structură masivă, lată de 8 m și adâncă între 3,50 și 5,60 m, care descria o curbă amplă în fața centrului laturii estice. Umplutura sa a furnizat un bogat material arheologic: ceramică dacică, amfore elenistice, fragmente de amfore romane din secolele III–IV, imitații de terra sigillata, o brățară din bronz, sticlă, o cărămidă ștampilată VARINIA și o monedă a lui Constans I. La colțul sud-estic, șanțul se adâncea maxim și se conecta cu sistemul defensiv al cetății romano-bizantine, indicând continuitatea și adaptarea structurilor defensive. A treia categorie de descoperiri privește turnurile și fazele constructive ale incintei. Pe latura estică au fost identificate turnuri-bastioane similare celor de pe latura nordică, precum și două turnuri circulare la colțuri. Turnul de nord-est, cu diametrul de 9 m, aparținea primei faze și a furnizat monede din secolul III. Turnul de sud-est, mai mare (12 m), a fost construit într-o fază ulterioară, odată cu latura sudică. În interiorul acestuia s-au observat urmele zidului defensiv din prima fază, la un nivel mai înalt. Tot aici au fost identificate și bordeie românești târzii (secolele XVII–XVIII), semn al reocupării medievale a zonei. Ansamblul reflectă trei etape majore: săparea șanțului, ridicarea primei incinte cu turnuri pătrate și circulare, apoi îngroșarea zidului și adăugarea unui nou turn circular.

Campania arheologică desfășurată între 17 iulie și 31 august 1959 s‑a concentrat în principal asupra așezării civile de la Sucidava, unde cercetările sistematice urmăreau clarificarea etapelor târzii de locuire și a raportului dintre zonele urbane și structurile defensive. Cu toate acestea, extinderea naturală a săpăturilor spre marginea de nord a platoului a permis surprinderea unor elemente esențiale ale cetățuii romano‑bizantine, în special în zona turnului trapezoidal D și a șanțului care separa cele două entități urbane. Metodologia aplicată în investigarea fortificației militare bizantine a combinat deschiderea de secțiuni longitudinale și transversale pe direcția pantelor naturale, urmărirea sistematică a zidurilor vizibile după ploi și documentarea stratigrafiei prin observații directe asupra fundațiilor, tehnicii constructive și materialelor asociate. Această abordare a permis identificarea unui zid masiv, gros de 1,40 m, construit în opus incertum și orientat N–S, care lega colțul de nord‑est al cetățuii de zidul „constantinian” al așezării civile, traversând șanțul printr‑o structură ce presupune existența unei punți sau bolți de legătură. Observațiile asupra modului de așezare a cărămizilor pe 2–5 rânduri, a fundațiilor fixate direct în lutul galben și a fațadei estice sclivisite au permis datarea zidului în secolele IV–V, integrându‑l în sistemul defensiv târziu al sitului.

Cercetările din 1957 în colțul de sud‑vest al cetății Sucidava au urmărit, printr‑o metodologie stratigrafică riguroasă, verificarea ipotezei existenței unui zid de incintă pe latura sudică. Au fost deschise cinci secțiuni paralele, lungi de circa 24 m și distanțate la 4 m, orientate astfel încât să intersecteze eventualele structuri defensive. Rezultatul a fost negativ: în niciuna dintre secțiunile XIV, IV, VII, X și XIII nu au apărut urme ale unui zid de incintă, ceea ce a impus reinterpretarea resturilor de zidărie descoperite în campania precedentă. Acestea par mai degrabă legate de construcții auxiliare situate la poalele cetății sau de un posibil acces sudic, nu de o fortificație continuă. În schimb, metodologia aplicată a permis surprinderea unui tell bine conservat, cu o succesiune densă de niveluri de locuire, situat în capătul sudic al secțiunilor. Aici, stratigrafia a coborât până la 2,80 m, relevând podele succesive, vetre, urme de pari verticali și dărâmături de pereți din lipitură pe nuiele, arse la roșu. Materialul ceramic și obiectele asociate — topoare de piatră, fusaiole, cupe cu buza îndoită spre interior, ceramică cu scoică pisată sau cu alveole — indică o locuire intensă din perioada de tranziție dintre neolitic și epoca bronzului, cu elemente ale culturilor Sălcuța și Coțofeni, suprapuse și bine reprezentate. Sub nivelurile preistorice, cercetările au identificat un strat consistent aparținând epocii dacice, situat între 3 și 5 m adâncime, în special în secțiunea XIII. Ceramica lucrată la roată, cenușie, cu pereți groși, alături de vase modelate cu mâna și decorate cu brâu alveolat, precum și două brățări de bronz, conturează o locuire daco‑getică stabilă. Deși locuințele nu au putut fi delimitate clar, au fost identificate podele din lut bătut și un cuptor boltit de mici dimensiuni. Nivelul dacic se află direct sub cel roman sau chiar sub cel romano‑bizantin, acolo unde intervențiile târzii au afectat puternic stratigrafia. Nivelurile superioare au păstrat urme fragmentare ale locuirii romane și romano‑bizantine, puternic deranjate de distrugerile succesive ale cetății. Totuși, au fost descoperite platforme de mortar și un depozit remarcabil de 64 de rame de oglinzi din plumb cu sticlă, decorate floral, animalier sau epigrafic, alături de capace ornamentate și monede din secolul al III‑lea. Epoca bizantină este reprezentată prin ceramică specifică — amfore bombate cu caneluri orizontale — și printr‑un pieptene de os ornamentat. Ultimele urme de locuire aparțin epocii medievale, cu o locuință din secolul al XIV‑lea surprinsă în secțiunea X. În ansamblu, campania din 1957 a clarificat absența zidului sudic, dar a adus o documentare excepțională pentru preistoria și istoria timpurie a sitului, oferind o bază solidă pentru continuarea cercetărilor.

Săpăturile din 1956 s au desfășurat exclusiv pe aria cetății romano bizantine, timp de o lună, printr un sistem de secțiuni înguste și adânci, orientate pentru a traversa zonele strategice ale fortificației. Secțiunea I, de 92 × 2 m, a fost săpată până la loessul galben, unde „apar și primele urme de locuire”, iar stratigrafia a fost documentată în succesiune, în ciuda perturbărilor cauzate de locuirile ulterioare și de extragerea materialelor de construcție. Metoda a urmărit identificarea nivelurilor culturale prin observarea culorii solului, a vetrelor, a gropilor de gunoi și a materialului ceramic, precum și prin corelarea adâncimilor cu fazele istorice. În ceea ce privește epoca Latène, cercetarea a evidențiat un strat dacic bine reprezentat, cu vetre pătrate din lut galben, „circa 1,50 × 1,25 m”, și un inventar bogat: ceramică modelată cu mâna sau la roată, fusaiole, greutăți de plasă, oase de animale, precum și piese metalice precum „o brățară din bronz cu capetele lățite” și „un vârf de săgeată din bronz de tip greco scitic”. Un element important îl constituie descoperirea ceramicii romane de import din secolul I e.n., asociată cu material getic, indicând contacte economice precoce între cele două maluri ale Dunării. Stratul roman timpuriu (sec. II–III e.n.) a fost identificat pentru prima dată în interiorul cetății, contrazicând opiniile anterioare privind absența acestei faze. Au fost descoperite monede, fragmente ceramice, opaițe și chiar o locuință romană „pavată cu cărămizi și având zidurile din blocuri de piatră”. Deasupra acestui nivel se suprapune stratul constantinian (sec. IV–V), caracterizat prin vetre din cărămizi, gropi de gunoi adânci și o pătură de arsură de 20–50 cm, rezultat al distrugerilor din epoca lui Attila. Materialul include ceramică, opaițe, greutăți din lut și monede de la Arcadius și Honorius. Epoca bizantină târzie (sec. VI) este reprezentată de un strat gros de circa 1,50 m, cu numeroase vetre, amfore, podoabe, unelte și monede de la Justin II până la Mauriciu Tiberiu. Pătura de incendiu de 30 cm, în care au fost găsite „săgeți din fier specifice armamentului avarilor”, marchează distrugerile avaro slave din jurul anului 600. Tot în 1956 s a documentat și o fază medievală românească (sec. XIII–XIV), cu locuințe din bârne, vetre simple și ceramică roșie ornamentată, atribuită satului Celei menționat în diploma ioaniților din 1247. Aceste rezultate, obținute printr o metodologie stratigrafică riguroasă, au permis reconstituirea unei locuiri continue, din neolitic până în evul mediu.

Reluarea săpăturilor din 1947 s a desfășurat într un context în care cercetările fuseseră anterior suspendate pentru a permite altor proiecte considerate urgente să avanseze. Activitatea arheologică a trebuit să continue în condițiile modeste ale șantierului, care timp de peste un deceniu funcționase cu resurse reduse și fără mijloace mecanizate, ceea ce impusese lucrul exclusiv cu unelte manuale. Pământul excavat trebuia repus la loc pentru protejarea zidurilor, deoarece situl nu beneficia de pază și era expus deteriorărilor provocate de localnici. În aceste condiții, metodologia din 1947 a rămas una bazată pe documentare atentă, măsurători, fotografiere sistematică și observație stratigrafică, cu accent pe identificarea etapelor constructive și pe recuperarea controlată a materialului arheologic. Distrugerile provocate în anii anteriori, inclusiv cele produse de trupele germane asupra unuia dintre turnurile cel mai bine conservate, au impus o atenție suplimentară în înregistrarea detaliilor arhitecturale. Săpăturile reluate au permis conturarea unei imagini de ansamblu asupra cetății, prin identificarea zidului de apărare, a turnurilor exterioare și interioare, precum și a unor clădiri din interiorul incintei. Forma fortificației a fost confirmată ca fiind triunghiulară neregulată, determinată de configurația platoului înalt pe care este amplasată. Au fost stabilite lungimile curtinelor, diferențele dintre turnurile pătrate și cele trapezoidale, precum și existența unui zid interior adăugat într o fază târzie, probabil în epoca justiniană. În spatele zidului de apărare s a documentat linia stâlpilor masivi care susțineau barăcile soldaților, construcții incendiate în momentul primei evacuări, fapt vizibil prin stratul gros de arsură depus peste nivelurile anterioare. Stratigrafia a permis delimitarea celor trei mari etape de locuire: nivelurile preistorice, faza constantiniană încheiată printr un incendiu violent din timpul lui Teodosiu II, și refacerea justiniană, care marchează ultima perioadă de locuire înainte de abandonul definitiv al cetății la sfârșitul secolului al VI lea.

Campania arheologică din 1946 a urmărit în primul rând clarificarea traseului incintei fortificate, printr o metodologie axată pe deschiderea sistematică a laturii de răsărit. Echipa a reușit în această etapă să desvelească complet zidul de apărare al cetății militare pe latura estică, fapt care a permis pentru prima dată înțelegerea continuă a întregului traseu defensiv. Cercetarea s a desfășurat prin secțiuni ample, menite să urmărească tehnica de construcție, fazele zidăriei și eventualele reparații, într un sector unde terenul fusese mai puțin afectat de intervențiile anterioare. Metodologia a inclus și o serie de sondaje stratigrafice în interiorul cetății, cu scopul de a obține profile clare și de a identifica urme de clădiri care să poată constitui obiectul campaniilor viitoare. Aceste sondaje au arătat că, în urma distrugerilor repetate și a extragerii sistematice de piatră și cărămidă, nu se mai puteau recupera decât fragmente infime de zidărie, rămase după veacuri de prăbușiri și reutilizări. Totuși, stratigrafia a confirmat existența unor niveluri succesive de locuire, iar materialul mobil recuperat — în special ceramică și inscripții — a demonstrat potențialul ridicat al sitului. Descoperirile structurale din 1946 au fost deosebit de importante pentru înțelegerea evoluției sistemului defensiv. Pe latura de răsărit a fost identificat un zid masiv, cu o lungime de aproape patruzeci de metri și o grosime de trei metri, construit într o tehnică specifică începuturilor epocii bizantine, diferită de cea a fazei constantiniene. Alternanța dintre zidăria în opus incertum și brâurile de cărămizi mari a indicat o refacere amplă, probabil realizată după prăbușirea zidului vechi, într o perioadă în care cetatea nu mai era ocupată de o garnizoană. Prezența contrafortului exterior și a blocurilor prăbușite în râpă a completat imaginea unei intervenții arhitectonice majore. În interiorul cetății, campania a documentat și elemente de locuire din epoca bizantină, precum o încăpere pardosită cu cărămizi, construită direct pe stratul de incendiu din secolul al V lea, precum și o groapă de provizii căptușită cu lut vânăt, probabil folosită de garnizoana secolului al VI lea. De a lungul zidului estic au fost identificate baze de stâlpi aparținând unor epoci diferite, ceea ce a permis conturarea unei imagini mai nuanțate asupra fazelor constructive ale cetății. Bogăția materialului arheologic recuperat a confirmat necesitatea continuării cercetărilor, întrucât terenul oferea o recoltă consistentă de obiecte capabile să completeze istoria sitului.

Cercetările din anul 1945 au vizat completarea săpăturilor începute în 1943 pe latura nordică, prin degajarea completă a turnurilor, a curtinelor și a liniei de bazei de fundație interioare. S‑a lucrat sistematic pe segmente, cu documentarea atentă a fundațiilor, a tehnicilor de zidărie și a relațiilor stratigrafice dintre fazele romane și cele bizantine. A fost urmărită și identificarea eventualelor locuințe sau amenajări interioare, prin curățarea atentă a spațiilor dintre turnuri și a zonelor unde solul nu fusese deranjat. Descoperirile includ turnul D, ridicat pe o platformă de beton și prevăzut cu două intrări – una spre exteriorul cetății și una spre interior –, precum și un masiv zid paralel, cu o nișă mare, probabil destinat unei scări care urca spre o cameră superioară. Au fost identificate numeroase soubassemente, unele duble, altele rectangulare sau pătrate, unele afectate de incendii, altele reutilizate în epoca bizantină. Între turnurile C și D au fost descoperite locuințe bizantine cu vetre bine conservate, vase întregi și monede din vremea lui Teodosiu II, precum și o secțiune stratigrafică excelentă, cu nivelul incendiului hunic suprapus de depuneri bizantine. Importanța campaniei din 1945 constă în clarificarea definitivă a structurii laturii nordice, în identificarea unei porți secundare spre exterior și în documentarea unor locuințe bizantine bine conservate. Tot acum se confirmă existența unei faze post‑justiniene, reprezentată printr‑un nivel cu ceramică specifică și urme de incendiu. Campania încheie practic cercetarea sistematică a laturii nordice, oferind o imagine completă asupra evoluției fortificației între epoca romană târzie, incendiul hunic și refacerea bizantină.

Cercetările din anul 1943 a urmărit continuarea cercetărilor pe latura vestică și începutul celor de pe latura nordică. Metodologia a urmărit extinderea săpăturilor în zonele unde solul păstra încă straturi intacte, în special în apropierea bazei nr. 12, unde s‑a putut obține o secțiune stratigrafică clară. S‑a continuat degajarea fundațiilor turnurilor și a bazelor interioare, precum și identificarea eventualelor structuri byzantine suprapuse. Pe latura nordică, cercetările au început prin preluarea punctului unde se opriseră săpăturile din 1940, cu scopul de a completa planul fortificației și de a verifica existența turnurilor neobservate anterior. Descoperirile au inclus o succesiune clară de straturi: nivelul La Tène, nivelul roman cu materiale databile până la Teodosiu II, stratul gros al incendiului hunic și nivelul post‑hunic, urmat de depuneri bizantine din secolul VI. Tot în 1943 au fost identificate primele baze byzantine construite în epoca lui Iustinian, recunoscute prin fundațiile săpate în stratul incendiului din secolul V. Pe latura nordică au fost descoperite turnurile A și B (interioară și exterioară), precum și turnul C, de formă rectangulară, cu o cameră interioară și o încăpere secundară prevăzută cu lăcașuri pentru bârnele planșeului. Semnificația campaniei din 1943 este majoră: pentru prima dată se confirmă existența unei faze constructive justiniene bine reprezentate, suprapusă peste nivelurile romane târzii. Tot acum se clarifică structura laturii nordice, unde Tocilescu nu identificase toate turnurile, iar cercetările scot la iveală atât elemente defensive (turnuri, curtine, scări), cât și locuințe bizantine cu vetre, ceramică și monede. Campania oferă o imagine coerentă asupra tranziției dintre epoca romană târzie și refacerea bizantină.

În 1942, metodologia a urmărit completarea investigațiilor începute în 1940 pe latura vestică a cetății, prin extinderea săpăturilor pe o fâșie lată de 5–8 m și adâncă de 2,50 m. Solul era puternic deranjat de intervenții anterioare, oficiale și clandestine, ceea ce a impus o curățare lentă, strat cu strat, pentru a putea identifica limitele reale ale structurilor. S a urmărit în special recunoașterea traseului zidului de apărare, a turnurilor interioare și exterioare și a eventualelor scări de acces, prin degajarea completă a fundațiilor și a platformelor de beton. Descoperirile au inclus o bază trapezoidală masivă din piatră concasată și mortar, aparținând unui ansamblu de două turnuri – unul interior și unul exterior – similare celor din colțul de nord vest. Au fost identificate urmele a două scări de piatră, fiecare lungă de 2,20 m și lată de 1,80 m, precum și o nouă pereche de turnuri (C–D), dintre care turnul interior C, de formă pătrată, păstra o intrare de 1,10 m și urme de incendiu, iar turnul exterior D, construit pe o platformă de beton, avea o cameră interioară de 2,50 × 7,60 m. Tot pe latura vestică au fost documentate două ziduri masive care formau un unghi ascuțit, interpretate ca elemente de legătură cu fortificațiile civile și cu zona porții podului lui Constantin cel Mare. Importanța campaniei din 1942 constă în corectarea și completarea planului lui Tocilescu, grav afectat de distrugerile din timpul războiului, și în identificarea clară a sistemului de turnuri duble și a scărilor de acces. Tot acum a fost documentată pentru prima dată existența unei linii de baze pătrate, dispuse paralel cu zidul de apărare, aparținând unor structuri interioare de sprijin sau compartimentare, unele dintre ele reutilizate în epoca justiniană. Campania a oferit și o secțiune stratigrafică completă, incluzând nivelul La Tène, nivelul roman timpuriu și stratul gros al incendiului hunic din 447.

Campania din 1940 a avut un obiectiv precis: dezvelirea completă a turnului trapezoidal din colțul de nord‑vest al fortificației și cercetarea feței exterioare a zidului de incintă. Metodologia a constat în degajarea integrală a turnului, a camerei sale interioare și a conexiunilor cu curtinele, pentru a clarifica fazele constructive și funcționarea ansamblului defensiv. S-a constatat că turnul fusese construit pe panta dealului, la un nivel inferior celui al incintei, și că aparține în întregime fazei târzii de refacere, neavând nicio legătură structurală cu zidul constantinian. Forma sa trapezoidală și dimensiunile exacte au putut fi stabilite abia în această campanie, după dezvelirea completă a fundațiilor și a pereților. Interiorul turnului a oferit date importante despre locuirea târzie. Sub dărâmături au fost descoperite cenușă, resturi calcinate și un mare foyer, indicând că turnul a fost locuit mult timp după abandonarea cetății. Aceste niveluri de locuire bizantină timpurie au contribuit la reconstituirea etapelor de utilizare a fortificației în secolele V–VI. Cercetările din 1940 au clarificat și relația dintre turnul exterior și turnul interior corespunzător, precum și traseul zidului interior de circulație, afectat de prăbușiri și de extragerea pietrei. Au fost identificate scări, o nișă pentru observație și urme ale refacerilor masive din epoca târzie, inclusiv ridicarea nivelului camerei prin umpluturi de pământ și dărâmături. Aceste observații au completat imaginea evoluției arhitecturale și defensive a cetății.

În 1937, cercetările au fost reluate în zona secțiunii C, săpată în anul precedent, continuând investigațiile de-a lungul zidului de incintă. Echipa a extins suprafețele deschise pentru a clarifica structura fortificației și a verifica acuratețea planului publicat anterior de Tocilescu. Metodologia a inclus sondaje stratigrafice, măsurători repetate ale zidurilor și documentarea atentă a tehnicilor de construcție. Rezultatele au contrazis o parte dintre concluziile lui Tocilescu. S-au identificat turnuri necunoscute, absente din planul său, iar afirmația că în interiorul cetății nu ar fi existat ziduri a fost infirmată prin descoperirea unor masive structuri de zidărie exact pe locul unde acesta săpase anterior. Aceste observații au schimbat radical înțelegerea configurației defensive a cetății. Tot în 1937 s-a stabilit că zidul de incintă este mai gros decât se credea, atingând 1,75–1,80 m, față de 1,55–1,60 m cât fusese indicat anterior. Analiza zidului a arătat existența a două faze constructive: o fază constantiniană, realizată din pietre sparte, mortar și fragmente reutilizate de monumente romane, și o fază superioară târzie, cu alternanțe de blocaj și rânduri de cărămizi, realizată cu un mortar mai slab, predispus la dezagregare. Cercetările au documentat și traseul ușor curbat al incintei, adaptat la marginea platoului, precum și zidul interior destinat circulației soldaților, construit fără legătură structurală cu zidul exterior. Au fost identificate scările de acces din turnul A, zone prăbușite ale zidului interior și primele indicii privind sistemul defensiv complex al cetății.

Cercetările s-au desfășurat între 24 august și 15 septembrie 1936, fiind desfășurate în cetatea romano-bizantină de la Sucidava. Cercetarea a fost finanțată de prefectura județului Romanați, la recomandarea profesorului Scarlat Lambrino, prin Comisiunea Monumentelor Istorice și cu aprobarea Muzeului Național de Antichități, instituția care deținea terenul pe care se afla cetate. Materialul arheologic descoperit a intrat în patrimoniul Muzeului Comunal din Corabia. Cercetările de la Sucidava au urmărit în primul rând stabilirea stratigrafiei complete a sitului, printr-o metodologie bazată pe sondaje stratigrafice amplasate în zone considerate intacte. Au fost trasate secțiuni pe laturile sudică, vestică și centrală ale cetății, pentru a controla succesiunea culturală și pentru a verifica zonele afectate anterior de săpăturile lui Boliac și Tocilescu. În aceste secțiuni, cercetătorii au urmărit corelarea adâncimilor cu fazele de locuire, observând, de exemplu, apariția unui pavaj bizantin la circa 40 cm adâncime sau atingerea solului virgin la 3–4 m. Un element metodologic esențial a fost analiza tehnicilor de construcție, utilizată pentru datarea structurilor. Zidurile constantiniene, ridicate din piatră legată cu pământ, au fost diferențiate de intervențiile bizantine, realizate cu mortar și cărămizi refolosite. Platformele masive din piatră și cărămidă, legate cu var și dispuse în straturi orizontale, au fost atribuite epocii lui Justinian, deoarece reproduc tehnica zidăriei incintei bizantine. Această analiză comparată a permis reconstituirea etapelor de refacere a fortificației. Descoperirile arhitectonice sunt variate și semnificative. Au fost identificate fragmente de ziduri exterioare, platforme masive interpretate ca structuri portuare, precum și urmele unor turnuri circulare și pătrate. Un podium de 5 × 5 m, perfect orizontal și construit din piatră și cărămidă, a fost interpretat ca rest al cheiului portuar, necesar unei stații fluviale aflate lângă cetate. De asemenea, ziduri curbate au fost ridicate pentru stabilizarea terenului argilos de pe malul Dunării, indicând o preocupare constantă pentru consolidarea malului. Stratigrafia a evidențiat patru niveluri principale de locuire: preistoric, constantinian, romano‑barbar și bizantin. Nivelul constantinian este reprezentat prin fragmente de ziduri, ceramică și monede, iar deasupra lui se află nivelul romano‑barbar, caracterizat prin numeroase vetre de locuință construite din cărămizi reutilizate, asociate cu resturi culinare, fragmente de meuri și mortare. Nivelul bizantin, deși afectat de distrugeri, este reprezentat prin ceramică smălțuită, monede și o mică structură pătrată interpretată probabil ca o cisternă. Materialul mobil descoperit completează imaginea unei cetăți cu o viață lungă și complexă. Au fost identificate fragmente de stele funerare, reliefuri, mortare din calcar de Vrața, pietre de ascuțit, meuri și ceramică variată. Unele piese romane au fost reutilizate în zidurile constantiniene sau bizantine, indicând continuitatea materialelor și adaptarea lor la nevoile defensive sau domestice ale comunităților succesive. Aceste descoperiri confirmă caracterul stratificat și dinamic al sitului.

Cetatea a fost folosită de trupele germane care au săpat aici tranșee. În acest context au descoperit aici un edificiu cu hipocaust bine conservat. Totodată, este semnalată și descoperirea unui tezaur monetar din vremea lui Sigismund Báthory.

Debutul primelor cercetări științifice sistematice. Fortificația de la Sucidava a fost documentată prin săpăturile lui Grigore Tocilescu, care au permis reconstituirea formei generale a cetății. Au fost identificate zidurile de nord și de vest, însumând aproximativ 300 m, construite din piatră neregulată alternată cu rânduri de cărămizi legate cu ciment, iar exteriorul era placat cu blocuri mari fasonate. Zidul avea un soclu proeminent și era întărit cu turnuri ieșite în afara incintei. În zona cercetată s‑a descoperit o singură poartă, situată în turnul A, lată de circa 1,15 m. Forma neregulată a laturii nordice arată că fortificația a fost ridicată peste un castel mai vechi. Turnurile și curtinele prezintă dimensiuni variate, iar unele elemente – precum turnul de colț sau contraforții interiori – indică faze constructive diferite. În interiorul incintei au fost identificate camere mici, probabil anexe sau spații de depozitare, una dintre ele păstrând chiar un strat de grâu ars. Pe latura sudică și vestică, zidurile sunt fragmentare, dar se disting urmele unor turnuri suplimentare și ale unor structuri masive care coborau spre șanțul de apărare. Tocilescu a legat cercetările de la Sucidava de studiul podului lui Constantin cel Mare, iar materialele descoperite includ inscripții, fragmente arhitectonice și numeroase cărămizi ștampilate, dovadă a existenței unor ateliere locale. Inginerul topograf Pamfil Polonic a descris, la rândul său, cuptoare de ars ceramică și o necropolă cu incinerație, situate între cetate și malul Dunării

Cezar Boliac a investigat în 1869 o porțiune a zidului de nord al cetății, identificând un segment de 28 m lungime și 4 m înălțime, construit din piatră fasonată pe un soclu solid. Întrucât satul nu se extinsese încă peste zona orașului antic, incinta și șanțurile de apărare erau vizibile, permițându‑i să realizeze o schiță topografică sumară, dar valoroasă, utilizată ulterior de Grigore Tocilescu. Această documentare timpurie rămâne astăzi esențială, întrucât mare parte din sectorul respectiv este distrus sau inaccesibil. Săpăturile efectuate de Boliac pe întreaga suprafață a orașului antic au dus la descoperirea unor materiale funerare și artefacte variate: schelete umane, cranii străpunse de cuie de fier, monede din epoca lui Septimius Severus până la Gratian, o ștampilă de fier cu trei litere, o cărămidă ștampilată Coh. III Brittonum, o mască de plumb, un hipocamp de bronz pe piedestal și două sarcofage de piatră. Rezultatele au fost prezentate succint în Trompeta Carpaților, constituind una dintre primele sinteze moderne dedicate sitului. În zona portalului podului lui Constantin, Cezar Boliac a identificat un ansamblu remarcabil de fragmente statuare: mâini de statui cu diverse atribute (ciocan, parazonium, pateră, scut), un cap de statuie, fragmente dintr‑o reprezentare a lui Jupiter pe tron cu vulturul la picioare și părți dintr‑un bust al Minervei. El a interpretat aceste descoperiri ca provenind dintr‑un templu demolat pentru construcția podului, ipoteză care sugerează existența unui sanctuar al triadei capitoline în apropiere. În fortificațiile constantiniene, Boliac a mai găsit fragmente sculpturale și epigrafice, inclusiv o dedicație către Commodus, precum și urme de frescă pe escarpa sudică. Ultimele sale cercetări la Celei, publicate într‑un articol scurt, au inclus degajarea completă a podului roman și descoperirea mai multor morminte. Ulterior, Tocilescu a inițiat săpături sistematice în același sector, lucrările fiind conduse de topograful Pamfil Polonic