Primul tronson din apeductul de tip canalis structilis care alimenta oraşul antic Tomis porneşte în zona vechii cişmele de la Ovidiu, aproximativ în perimetrul cuprins între str. Primăverii, str. Pescarilor şi malul lacului Sitghiol. Traseul acestuia continua în spaţiul delimitat la Vest de str. Pescarilor ,str. A şi DN2A (în zona viitorului ansamblu rezidenţial “Peninsula Tătărească”) şi la Est de malul lacului Siutghiol. Apeductul urmăreşte un traseu sinuos, în funcţie de curbele de nivel. Lungimea aproximativă a acestui tronson este de 2 km.
Apeductul este construit din piatră şi mortar. Groapa de implantare a acestuia pleacă imediat de sub vegetalul post-antic. Menţionăm aici că pe porţiunea descoperită am reperat urmele unui şanţ recent efectuat (probabil tot în perioada 2008-2012, aproape cert cu scopul de a urmări traseul apeductului din curiozitate). Bolta apeductului apare la -0,90 m faţă de nivelul actual în colţul de N al săpăturii şi la -1,00 m în profilul de SE. Încercarea de a surprinde lăţimea totală a blocajului a fost sortită eşecului, deoarece sondajul efectuat înspre profilul de SE nu a putut fi adâncit mai jos de cota la care pânza freatică face imposibilă cercetarea (circa -1,40 m).

Complexele identificate în zona extramuran a fortificaţiei romano-bizantine de la Ovidiu aparţin în totalitate perioadei elenistice şi s-au conturat (D = diametrul la conturare), în general, la -1,00 m faţă de nivelul actual de călcare. Ca şi în cazul apeductului, încercarea de a ajunge la baza gropilor a eşuat în majoritatea cazurilor din cauza pânzei freatice, astfel că cercetarea acestora s-a limitat la cota de circa -1,40/-1,50 m sub nivelul actual. S-au săpat 13 complexe dintre care 2 sunt şanţuri iar restul gropi în formă de clopot. Inventarul complexelor constă în un craniu uman, ceramică elenistică, pietre, fragmente de amfore, oase de animale.

Cercetările arheologice s-au practicat în zona de vest a fortăreţei, în vederea depistării eventualelor instalaţii defensive, a aşezării civile şi necropolei.
Terenul vizat prezintă încă la suprafaţă, pe o lungime de cca 100 m de-a lungul incintei, urme arheologice constând în pietre mici şi mijlocii dizlocate din ziduri, fragmente de ţigle şi cărămizi. La o distanţă de 30-35 m. de incinte de vest, au fost deschise 10 secţiuni având dimensiunile iniţiale de 6 x 2 m., lărgite ulterior, la nevoie, prin casete, de 8 x 4 m. În secţiunile nr. 2 şi 5, a fost depistat apeductul ce aproviziona fortăreaţa şi alte aşezări învecinte, până la Tomis (datele necesare formează obiectul unei comunicări separate); cea mai interesantă descoperire a fost furnizată de secţiunea nr. 7, unde a apărut un edificiu de formă dreptunghiulară, având dimensiunile interioare 4,20 x 3,80 m., iar cele exterioare 6,10 x 5,10 m. Intrarea era practicată pe latura de sud şi avea lăţimea de 1 m.
Zidurile, care se păstrează pe înălţimea maximă de 1 m., sunt lucrate din pietre mici şi mijlocii, îngrijit aşezate şi lipite între ele cu pământ. Grosimea lor variază între 0,60 şi 0,70 m.; în colţul de S-E a fost descoperită o vatră având dimensiunile 1,25 x 0,70 m., pe care se mai păstrau pietrele destinate susţinerii vaselor. În mijlocul locuinţei, a fost găsit un bloc masiv de piatră (0,80 x 0,40 x 0,21 m.) care servea probabil, pentru susţinerea stâlpului central al acoperişului lucrat probabil în două etape (în interior s-au găsit olane fragmentare).
Materialul arheologic recuperat este format din numeroase fragmente ceramice de amfore de capacitate medie şi mare, de diferite tipuri, precum şi vase fragmentare de uz, (farfurii, castroane, boluri cu margine verticală) unele dintre ele de calitate superioară, probabil piese de import. În stadiul actual al documentării, se crede că edificiul era folosit pentru depozitarea proviziilor (horreum) în secolele II-III p.Chr.