Toate observaţiile efectuate duc la concluzia că locuirea hallstattiană de la Capul Dolojman aparţine culturii Babadag II (sec.IX–VIII a.Chr.).

Cele mai vechi urme de locuire propriu-zisă sunt din epoca arhaică. Urmele acesui strat nu au apărut în cadrul unor contexte arheologice închise, ci în interiorul stratului arhaic ce suprapune roca locală. Acesta a putut fi investigat numai în extremitatea estică a sectorului, pe o fâşie a cărei formă neregulată (dimensiuni aproximative 20 x 12 m) a fost determinată de fractura şi prăbuşirea în lac a stâncii. Stratul se prezenta ca o acumulare de pământ amestecat cu spărtură şi pulbere de calcar, cu cenuşă şi fragmente ceramice. El avea o culoare brun-gălbuie şi prezenta o consistenţă neomogenă, a cărei grosime varia între 0,10 m şi 0,70 m.
Ceramica greacă fragmentară, tipică, prezentă în acest strat se datează între cca 630 în. Chr. Şi sfârşitul secolului al VI-lea - începutul secolului al V-lea a. Singurele complexe arheologice clare decelate în interiorul stratului arhaic au fost două locuinţe şi două cuptoare artizanale. Una avea amenajată pe ea şi o vatră, şi două cuptoare artizanale ce datează din sec.VI a. Chr., respectiv din prima şi a doua jumătate a acestui secol.

Datorită denivelării naturale a terenului şi a permanentelor reamenajări urbanistice, nici depunerile arheologice din epoca clasică (sec.V-IV a.Chr.) şi elenistică (sec. III-II a. Chr.) nu pot fi urmărite sub forma unui strat continuu şi de consistenţă omogenă pe toată suprafaţa sitului. Grosimea variază şi ea între 0,70 m şi 1,30 m, în funcţie de topografia sectorului şi de contextul arheologic interesat.
în cadrul stratului clasic au putut fi cercetate mai multe complexe, între care o groapă menajeră şi trei locuinţe (LC 1 , LC 2, LC 3). Caracteristic pentru toate aceste vestigii este faptul că ele nu par să prezinte mai multe faze de funcţionare.

Ultima etapă a istoriei preromane a Orgamei a fost sesizată stratigrafie pe toată suprafaţa sectorului (cu excepţia extremităţii estice şi sud-estice), în punctele unde săpăturile au coborât sub nivelul secolului al V-lea p. Chr. în cele mai multe cazuri verificate, vestigiile elenistice se suprapun celor clasice, formând un strat cu grosime şi consistenţă inegale, în care apar structuri construite.
Printre dărâmăturile acestora, marcate de incendiu, se află o cantitate remarcabilă de ceramică fragmentară (în cea mai mare parte întregibilă), ilustrând principalele categorii cu circulaţie în epocă: recipiente de stocare şi transport (amfore), ceramică uzuală, de bucătărie (ambele atât în varianta arsă oxidant, cât şi în varianta cenuşie), ceramică cu firms negru, inclusiv West Slope.

Observaţiile arheologice lasă să se înţeleagă că în această perioadă au avut loc decapări masive ale depunerilor rezultate din locuirea anterioară, cu nivelarea dărâmăturilor în vederea obţinerii 26 de suprafeţe edificabile. S-a constatat că în zonele mai înalte ale reliefului, decapările au atins nivelul stâncii, ştergând cu totul chiar şi urmele oraşului grec, rămase in situ numai în zonele joase ale amplasamentului. Chiar în aceste arii restrânse, stratigrafia greacă vine în contact direct cu cea romană târzie, fără a prezenta altfel decât întâmplător urme atribuibile epocii romane timpurii (rare fragmente ceramice şi monede izolate). Aşadar, nu există până în prezent, indicii arheologice clare pentru încadrarea tipologică a aşezării argamensilor în secolele II-IV p.Chr., şi cu atât mai mult, nu se poate vorbi, deocamdată, despre existenţa unor fortificaţii din această perioadă.

S-au păstrat urme mai consistente ale locuirii din secolul IV p.Chr., ilustrată prin construcţii cu mai multe încăperi, a căror existenţă şi menţinere în funcţie timp îndelungat au făcut necesare intervenţii de refacere sau recompartimentare. Zidurile acestor edificii sunt construite din piatră legată cu pământ, iar podelele sunt amenajate din pământ bătătorit sau din dalaje de plăcide calcar subţiri şi cu forme neregulate. În aceeaşi zonă dinafara fortificaţiilor târzii cercetările arheologice au identificat un drum pietruit, cu orientare SV-NE, a cărui perioadă de utilizare se întinde din al doilea sfert al secolului IV p.Chr., până către mijlocul secolului V p.Chr. Starea de conservare a vestigiilor din acest sector a avut de suferit încă din antichitate, deoarece în al treilea sfert al secolului IV p.Chr., el a fost abandonat ca spaţiu locuibil. Curând după aceea regimul său de folosinţă s-a modificat, terenul fiind destinat necropolei plane de înhumaţie din ultima perioadă de viaţă a cetăţii (secolele V-VII p.Chr.). Cea din urmă etapă din viaţa aşezării de la Capul Dolojman s-a consumat între secolul V p.Chr., şi primele decenii ale secolului VII p.Chr.

Amplasamentul favorabil de la Capul Dolojman nu pare să mai fi fost exploatat de vreo comunitate umană până la restabilirea controlului bizantin asupra Dobrogei, la sfârşitul secolului X p.Chr. Câteva gropi de bordeie, o vatră deschisă, puţine fragmente ceramice provenind de la borcane decorate cu incizii orizontale şi o monedă de la împăratul Roman IV (1067-1071), descoperite mai ales în extremitatea sud-estică a Capului Dolojman, dar şi în zona dinafară a valurilor de pământ şi chiar în necropola greacă, ceea ce ar putea fi indiciile unei locuiri în forme modeste, risipită sau poate sezonieră, în cursul secolului XI p.Chr.

Basilica II a avut două faze, sesizabile prin diferenţa de mortar din zidărie. În prima fază (secolul VI, poate mijlocul acestuia) ea împărţea accesul la stradă cu clădirea cu portic din faţa acesteia, cele două edificii fiind despărţite printr-un zid care taie oblic spaţiul dintre ele (interpretat de Paul Nicorescu drept zid de protecţie împotriva vântului). În a doua fază accesul la stradă era, probabil, mult mai direct, având în vedere faptul că edificiile din faţa basilicii sunt scoase din uz – nivelul şapei de mortar păstrate de la refacerea zidului bazilicii trece peste majoritatea clădirilor din partea de vest a acesteia. Se pare că această ultimă fază de funcţionare a bazilicii a fost foarte scurtă, deoarece, spre sfârşitul secolului VI, în apropiere se construiesc locuinţe cu orientare total diferită faţă de trama anterioară.

În urma cercetărilor arheologice s-a constatat că basilica a fost construită anterior zidului de incintă (construit în timpul lui Iustinian), deoarece acesta din urmă îşi modifică traseul în funcţie de edificiu, incluzând şi absida bazilicii.
Basilica I a avut două faze, încadrabile, în mare, prima sfârşitului de secol V, a doua în secolul VI p. Chr. Până spre sfârşitul acestuia. Cele două faze sunt evidenţiate de observaţiile efectuate la anexele basilicii – fundaţia zidului sudic al acestora stă pe plinta zidului de incintă, cronologic posterior construcţiei bazilicii – şi de modul în care fundaţia zidului atriului din faza a doua se aşează peste resturile fundaţiei zidului atriului din prima fază, pe un traseu uşor diferit.

În timpul cercetărilor arheologice a fost confirmată existenţa unei singure faze constructive, cea târzie, cel mai probabil în timpul lui Iustinian. Constructorii au folosit aici pământ de umplutură adus din altă parte, în care a fost găsită o săgeată - semn premonetar, din bronz.