Podul lui Traian era compus din cele două capete, ambele terminate cu câte un portal, şi pilele din apă, unite prin bolţi de lemn. Portalurile se uneau prin bolţi de zidărie de pilele culee (adică picioarele principale situate exact pe malul apei). Pe malul românesc al Dunării s-a mai păstrat un cap de pod, aflat într-o stare avansată de degradare.

Podul a fost construit de Apalodor din Damasc între abii 103-105 şi avea ca scop facilitarea transportului trupelor romane conduse de Traian şi a proviziilor necesare celei de-a doua campanii militare de cucerice a Daciei. Podul avea o lungime de aproximativ 1,2 kilometri fiind susţinut de 12 piloni dispuşi la o distanţă de 60 de metri unul faţă de celălalt. Pilonii aveau o înălţime de 18 metri şi o lăţime de 12 de metri şi susţineau o suprastructură din lemn. Supra-structura podului a fost dărâmată după abandonarea Daciei de către romani pentru o mai bună apărare a provinciei Moesia. În prezent mai sunt vizibili doar stâlpi, unul pe malul românesc iar celălalt pe malul sârbesc. Primele informaţii despre pod datează din secolul al XVI-lea din scrierile cărturarilor Ioannes Cuspinianus şi Ştefan Brodarics. Primul plan al podului cât şi al castrului datează din secolul al XVIII-lea din lucrările topografului Luigi Marsigli.

Fortul de la Drobeta a fost un castru auxiliar de formă rectangulară (137,5x123) m), orientat nord-sud, cu structura tipică unui castru roman. A fost construit pe un platou în apropierea Dunării, la aproximativ 20 de metri altitudine faţă de nivelul fluviului, în apropierea podului, care lega castrul de cealaltă fortificaţie de pe malul sârbesc al Dunării. Au fost identificate cinci faze constructive ale fortificaţei: secolul al II-lea p. Chr., începutul secolului al III-lea p. Chr., mijlocul secolului al III-lea p. Chr., secolele IV-V p. Chr. şi secolul al VI-lea. Zidul de incintă avea o grosime de aproximativ 1,5 m la bază, rontunjit la colţuri. Agerr-ul avea la bază o grosime de 6 m şi o înălţime de cca 2,5 m. De jur împrejur era via sagularis. Cele patru porţi ale castrului aveau o formă şi dimensiuni aproximativ identice. La sud, spre portalul podului era porta praetoria, la nord porta deculmana, la vest era porta principalis dextra iar la est porta principalis sinistra. Fiecare poartă avea o deschidere de 3 m, fiind flancată de două turnuri patrulatere. De-a lungul laturilor fortificaţiei au fost identificate turnuri de curtină. Căile de comunicaţie cuprindeau cinci artere principale: via sagularis (lată de 2,5 metri), via praetoria şi via principalis (late de 5,75 m şi mărginite de portice), via decumana şi via quintana. Au fost identificate, cercetate şi restaurate şi principalele clădiri ale castrului: principia, praetoria, horrea, barăcile, dar şi monumentele medievale care au suprapus castrul romane, printre care şi o biserică şi un turn de apărare. Principia a fost un monument impresionant de plan basilical, cu intrare cu portic şi curte interioară pavată. Cele două horrea identificate se aflau la nord de via principalis şi aveau dimensiuni identice: 23 x 12 m, 276 mp. Castrul este distrus la mijlocul secolului al III-lea, fiind apoi reocupat spre sfârşitul secolului şi începutul secolului al IV-lea, de când datează un altar dedicat lui Iuppiter Co(ho)rtalis. Organizarea internă nu este modificată radical mai devreme de domnia lui Constantius II, când barăcile soldaţilor sunt dispuse în formă de cruce, de fapt un complex de pavilioane în unghi drept, cuprinzând 84 de camere de 3,50 x 4 m, aşezate de-a lungul drumurilor, de 6,45 lăţime, ce se întretăiau în mijlocul fortificaţiei. Camerele aveau câte o deschidere spre un coridor.De asemenea, probabil de abia acum, spre mijlocul secolului al IV-lea, turnurile de interior sunt înlocuite de turnurile exterioare, de tip evantai (sector de cerc), cu ziduri groase de 2 m şi cu o singură cameră de 5 x 12 m. Locul porţilor a rămas neschimbat, dar la porţile de est şi vest se ridică câte un turn exterior cu o cameră de 5,30 x 8 m, care se putea intra din afară. Poarta nordică a fost blocată total de un astfel de turn, singura intrare accesibilă vehiculelor fiind poarta de sud, cea dinspre Dunăre. De o parte şi de alta a porţii de sud, au fost construite două turnuri exterioare, cu dimensiunile de 8 x 7 m, având două camere la parter şi, probabil, încă două la etaj. De-a lungul zidului de incintă, la o distanţă de 6 m, o linie de stâlpi. Ei susţineau grinzile unei platforme de lemn, care permitea deplasarea soldaţilor. Agger-ului fusese îngustat, iar drumul de rond (Wehrgang) nu mai putea fi aşezat deasupra acestuia, aşa cum se întâmplase în secolele II-III.
Fortificaţia târzie a fost distrusă la mijlocul secolului al V-lea de incursiunile hunice (442-447). Nu au fost găsite elemente care să sugereze că ar fi fost refăcută în secolul al VI-lea, pe vremea lui Justinian.

Castrul a fost dezvelit aproape în totalitate, cu excepţia colţului de nord-est. Au fost identificate numeroase materiale arheologice şi s-au putut preciza, deşi în linii mari, etapele evolutive ale fortificaţiei, din secolul al II-lea până în secolul al VI-lea.

Au fost identificate două edificii distincte, balnea propriu-zise, cu cel puţin trei faze constructive, precum şi o palestra, spre nord, ridicată cel mai probabil în epoca severică. Balnea au fost construite pe aceeaşi pantă care cobora mai lent în antichitate către Dunăre. Relativ bine conservate, acestea sunt compartimentate conform tradiţiei romane. Au fost identificate toate încăperile specifice termelor: caldarium, trepidarium, frigidarium şi trei praefurnia. O încăpere centrală de formă rectangulară (5,65 x 7,3 m) cu trei praefurnia era conectată la alte trei încăperi. Caldarium era una din încăperile care prezentau instalaţie cu hipocaust. Era dispus în colţul de nord-vest al complexului. Mai prezenta un labrum dispus pe pilaştri. Pe lângă aceste încăperi cu hipocaust complexul mai era format dintr-un bazin circular, aflat în partea de nord cu diametrul de 5,5 m, construit din cărămizi decorate cu motive vegetale şi falice. Un alt bazin de mai mici dimensiuni (3x3m) se afla la sud-est. Sursele epigrafice atestă faptul că a fost refăcută în perioada severică. Palestra a fost afectată de o necropolă medievală.

Au fost cercetate de arheologul Alexandru Bărcăcilă la începutul deceniului al patrulea al secolului al XX-lea. Complexul termal a fost parţial afectat de construcţia căii ferate în 1874.

Fortificaţia este descoperită în timpul campaniei sistematice din 1896 - 1899 coordonate de Grigore Tocilescu. Între rezultatele obţinute în urma acestor săpături este consemnată şi descoperirea în colţul de sud vest a castrului a unui turn circular cu un diametru de 12,2 m. Zidăria turnului a fost lucrată din piatră de munte, cu o fundaţie cu o grosime de 2 - 2,6 m şi o înalţime de 1,25 - 1,3 m. Elevaţia se mai păstra pe o înălţime de 2 m, din piatră de râu legată cu mortar. În nivelul superior prezenta spolia, îndeosebi inscripţii funerare romane. În partea de sud-vest prezenta o prelungire cu dimensiunile de 4,3 x 1,5 m. Fortificaţia se afla colţul de sud-vest şi turnul intermediar de lângă poarta de sud a castrului. Nu au fost surprinse contraforturi care să susţină zidul de incintă iar accesul în curtea interioară se făcea printr-o poartă pe latura de est, a cărei deschidere era de 3,65 m.

Pe scena XXXIII de pe Columna lui Traian apare alături de pod şi castru, o construcţie care ar putea fi amfiteatrul descoperit în 2010. Lucrările edilitare din toamna anului 2010 din curtea Muzeului Regiunii Porţilor de Fier Drobeta Turnu Severin au dus la descoperirea unui monument din piatră, de mari dimensiuni, situat la cca. 200 m. vest de castrul roman Drobeta şi cca. 150 m. est de termele romane. Este vorba de un amfiteatru roman ce avea o formă uşor elipsoidală, cu diametrul de 35x37m. Amfiteatrul avea patru intrări.
Stratigrafia zonei este formată din nivelul vegetal actual urmat de o locuire medievală aparţinând secolelor XIII-XIV suprapunând o locuire romană de secolele II-IV p. Chr. Materialul roman şi medieval este amestecat de numeroasele gropi moderne şi contemporane care perturbă stratigrafia.
Materiale şi tehnici de construcţie: Zidul este realizat din piatră de râu, nefasonată, legată cu mortar. Are grosimea de 0,60-0,70 m şi înălţimea de 0,30-1,30 m.
Suprafaţa sitului este de 1500 mp.
Datarea este făcută cu ajutorul materialului numismatic descoperit in situ şi cu ajutorul scenelor XXX şi C de pe Columna lui Traian. În partea superioară a depunerilor au fost descoperite materiale feudale din sec. XIII-XIV.

Zona pe care se dorea amplasarea acelei construcţii a mai fost sondată arheologic de Constantin Stuparu în 1980, dar la muzeu nu se găseşte raportul acelei intervenţii.