Aşezarea a fost semnalată în 1870, impreună cu drumul roman încă vizibil la acea vreme. J.F.Neigebaur este primul cercetător care menţionează urme romane la Cristeşti. În 1882 Farkas Deak a efectuat câteva sondaje care au dus la descoperirea unei ţigle cu inscripţia Al(a) BOS (poranorum) ceea ce a determinat presupunerea existenţei unui castru. În 1886 au fost descoperite o diplomă militară din 8 iulie 158 aparţinând unui soldat din ala I Gallorum et Bosporanorum, alte ţigle şi cărămizi cu aceeaşi ştampilă sau cu alte ştampile.
Cercetările ulterioare nu au dus la identificarea castrului, însă au fost decopertate cinci cuptoare de olari cu foarte multe vase şi fragmente de vase.
Aurel Filimon consideră că urmele castrului au fost distruse de apele Mureşului, iar aşezarea nu ar fi alta decât antica Sangidava menţionată în Tabula Peutingeriana. Producţia de ceramică locală ar fi avut două destinaţiiŞ cea roşie era realizată pentru romani, iar cea cenuşie-negricioasă pentru autohtoni.
C. Daicoviciu consideră descoperirea drept aşezare, iar J. Paulovics realizând cercetări în 1942 aşunge la concluzia că la Cristeşti este „o aşezare de olari..." şi neagă existenţa castrului, pe care îl plaseaza în zona oraşului Târgu Mureş.
În 1950 D. Popescu reia cercetările şi remarcă faptul că este o aşezare civilă, un vicus daco-roman, din secolele II-III. S-au descoperit urmele unui zid realizat din pietre plate, nefasonate; 17 monede, cea mai veche de la Traian, iar cea mai nouă de la Filip Arabul.
Cercetările din 1972 au dus la descoperirea unei clădiri de mari dimensiuni şi observarea altor clădiri, ceea ce atestă o tentă de urbanizare a aşezării.
Deşi au fost descoperite numeroase cărămizi şi ţigle cu ştampilele unor unităţi militare, nu este atestată existenţa unui castru.
Marea bogăţie şi varietate a materialelor descoperite demonstrează că locuitorii au practicat ocupaţii diverse: agricultura, creşterea animalelor, meşteşugurile etc. Olăritul a fost meşteşugul cel mai important, dovadă cuptoarele descoperite şi imensa cantitate de ceramică, ceea ce poate justifica faptul că aşezarea era un puternic centru de olărit. Alături de acest meşteşug locuitorii aşezării practicau şi prelucrarea metalelor (fierului, bronzului), sticlei, pietrei etc. Au avut şi preocupări pentru medicină, artă, comerţ.
Ultimele cercetări realizate în 1994 în zona sud-estică a aşezării au dus la descoperirea unei locuinţe în care se aflau numeroase fragmente ceramice roşii, cenuşii fine şi grosiere, fragmente de vase terra sigillata de import, lame de cuţit, cuie din fier, o aplică de bronz (prima jumătate a sec. I) şi monede (un sestertius de la Hadrian, altul din bronz de la Traian), un cap de teracotă reprezentând o divinitate romană.