Pe poziţia de azi a ruinelor conacului Bornemissza s-a aflat iniţial cetatea Cehu, atestată documentar în 1526. Atestări anterioare ale acestei cetăţi (castrum Cheevar în 1319, apoi în 1351) sunt nesigure, comunitatea ştiinţifică nepunându-se de acord asupra identificării cetăţii Cheevar cu cetatea Chioarului sau cu cetatea Cehu.
Această cetate Cheevar (Cehu? Chioarului?) este donată de Carol Robert d' Anjou lui Elefánti Dezső în 1319, fiind o cetate din lemn; iar în 1351 îi aparţine lui Pók Simon cu menţiunea că e în stare
proastă. Ulterior, ea intră în proprietatea familiei Jakcs de Coşeiu, după care trece în domeniul familiei Drágfi (vechea familie românească Drag, catolicizată cu numele Drágfi). Această primă cetate - dacă ea a existat - nu a lăsat urme, fiind construit aici la începutul secolulşui al XVI-lea castelul lui Ioan Drag de Beltiug.
Cronologia ce urmează este extrasă din "Szilágy vármegye monographiája" a dr. Petri Mór (publicată în 1901):
Testamentul lui Ioan Drag de Beltiug din 1526 arată că acesta a construit la Cehu un "castellum".
Referirea la cetatea Cehu este următoarea: "castelul pe care mi-am făcut acum, al cărui nume este Cehu, îl las împreună cu ţinuturile sale lui Ferencz, fiul meu bastard pe care l-am recunoscut ca urmaş legitim al meu, ca pe oricare dintre fiii mei". Abia această însemnare din 1526 este prima atestare certă a
existenţei unui castel la Cehu Silvaniei. Precizarea „castelul pe care mi-am făcut acum" indică o construcţie de dată recentă la 1526, iar denumirea sa- "castellum"- indică o reşedinţă nobiliară fortificată.
În 1556, după ce Bélteki Drágfi György (Gheorghe Drag de Beltiug) moare fără urmaşi, regina Isabella donează cetatea Cehu lui Gheorghe Báthory, comite de Satu Mare, Szabolcs, Solnocul de Mijloc şi Crasna.
În 1564, cetatea Cehu aparţine familiei Serédi, iar din 1569 - familiei Gyulafi, care o deţine până în 1654, când este moştenită de familiile Thököly şi Kapi.
În 1616, cetatea este deţinută de Prépostvári Zsigmond; voievodul Bethlen Gábor îl acuză pe acesta de infidelitate şi asediază cetatea.
În 1642, bastionul cetăţii este jefuit; pe 16 februarie 1642 are loc interogarea martorilor în cazul acestui jaf.
În 1660, după căderea cetăţii Oradiei, Cehu devine cetate de graniţă, fiind întărită. După 1671 se află în proprietatea familiilor Thököly, Apafi şi Wesselényi.
Într-o ciornă nedatată a unui document întocmit spre sfârşitul secolului al XVII-lea, d-na Kapi Mária, soţia lui Gyulai Ferencz, notează că partea de lângă poartă până la bastion a castelului Cseh stă să cadă şi că, dacă se intervine urgent, încă se poate repara. Aşadar, spre sfârşitul secolului al XVII-lea, castelul era deja în stare foarte proastă.
Acelaşi lucru îl aflăm de la Bél Mátyás, citat de Petri Mór, care scrie despre cetatea Cehului în 1753. El descrie o cetate aşezată pe vârful unui deal, înconjurată de păduri din toate părţile. Ca fortăreaţă de graniţă - spune Bél Mátyás - cetatea a fost asediată frecvent de turci, de valahi şi de bandiţi (Cehu nu a fost
cetate de graniţă. Lupte cu turcii au avut loc aici, fără îndoială; în ceea ce priveşte luptele cu valahii, autorul se referă, probabil, la momentul 1601, când generalul Basta îl avea ca aliat pe Mihai Viteazul. Este posibil ca în steagurile de oaste austriece să se fi aflat şi români- n.n.). În 1753, ea zace în ruină, cu
excepţia câtorva camere care sunt folosite ca locuinţă a căpitanului cetăţii.
În 1783, 15 localnici din Cehu depun mărturie că locuinţa de serviciu a ofiţerului din cetatea Cehu
a fost construită de groful Gyulai István, care a defrişat o bucată de pădure pe locul "Csokás". Conform declaraţiilor martorilor, în popor se ştie că cetatea de pe dâmbul din estul oraşului a fost cândva loc de refugiu al principilor Apafi şi Thököly şi chiar acum, în 1783, localnicii încă o numesc "cetatea lui Thököly".
Kőváry László scrie în cartea sa "Erdély épitészeti emlékei", publicată în anul 1866 la Cluj: „în 1866, nimic nu se mai vede din vechea cetate, locul ei fiind luat de clădiri noi. O parte din camere au fost folosite în noua clădire a baronului Bornemisza Károly".

Aşadar, urme ale unei cetăţi medievale a Cehului nu există şi nu avem certitudinea existenţei acestei cetăţi medievale, dar avem atestarea documentară a unei reşedinţe fortificate din Renaştere, construită aici la începutul secolului al XVI-lea. Aceasta era deja ruinată în secolul al XVIII-lea; în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, resturile sale au fost parţial demolate/ parţial înglobate într-un un conac baroc din care se mai păstrează ruinele vizibile azi, împreună cu rămăşiţele amenajării peisagere care îl înconjura şi fântâna renascentistă.

De aici provin fragmente ceramice ale epocii timpurii a bronzului.

Conacul baronului Bornemisza Károly a fost construit parţial pe ruinele vechii Cetăţi Cehu.
Petri Mór scrie că „fortificaţiile cetăţii au fost demolate prin anii '50" (ai secolului al XIX-lea, la finalul căruia Petri Mór şi-a scris Monografia- n.n.). În 1887, Bunyitay Vincze a descris pe locul cetăţii o clădire de locuit cu un nivel şi fântâna decorativă cu ornamente în stil renascentist, care trebuie să se fi regăsit şi
pe zidurile vechii cetăţi, pietrele din zidurile cetăţii şi sculpturile care o decorau fiind duse în diverse locuri de către localnici. Tot în secolul al XIX-lea, ansamblul mai cuprindea un „parc cu sălbăticiuni" (grădină zoologică), un heleşteu cu o moară şi o cherhana.
În Monografia lui Petri Mór apare o imagine a conacului Bornemissza la final de secol XIXînceput de scol XX. Vedem un conac obişnuit, pe parter, cu o volumetrie simplă şi
faţade tratate în stil baroc.
Explicaţia imaginii este: „casa baronului Bornemissza, fostă
cetate".

În perioada comunistă, resturile conacului au adăpostit sediul C.A.P.; în această perioadă, inelul fântânii de lângă conac a fost spart şi împins în fântână cu un tractor. Spre finalul perioadei comuniste încă se mai putea vedea un blazon din piatră pe perete. După 1990 s-a continuat distrugerea prin furtul materialelor de construcţie, clădirea fiind ruinată. În prezent, încă sunt vizibile urmele frumoasei amenajări peisagere care înconjura conacul baroc. Este evident că întreg domeniul a fost amenajat ca parc; s-au menţinut până azi aliniamentul de pini din zona accesului principal şi aleea bordată de aliniamente de tei din zona accesului secundar. Din clădire se mai păstrează peretele din nord-vest şi, în stare surprinzător de bună, beciul boltit din cărămidă.

Se presupune că este ultima rămăşiţă din ansamblul de construcţii renascentist, anterior conacului Bornemissza, construit în secolul al XIX-lea.
În 1887, Bunyitay Vincze arată că aici exista o clădire de locuit cu un nivel şi fântâna ornamentată în stil renascentist, despre ale cărei ornamente susţine că s-ar fi regăsit şi pe zidurile vechiului castel. Aşadar, Bunytay Vincze presupune că fântâna aparţinea castelului construit în secolul al XVI-lea, dispărut deja în
secolul al XIX-lea.
Inelul de piatră al fântânii a fost spart şi împins în fântână cu un tractor în perioada comunistă, când rămăşiţele conacului au adăpostit sediul C.A.P.
Kőváry László arată în cartea sa "Erdély épitészeti emlékei", publicată în anul 1866 la Cluj: „Despre fântâna decorată cu piatră cioplită se spune că folosea la depozitarea prafului de puşcă".

În prezent, se află în stare foarte proastă; ornamentaţia sculptată este din ce în ce mai puţin vizibilă.