La 25 aprilie 1723 încep lucrările la această fortificaţie de tip „Vauban”. Habsburgii sunt cei care demarează acest proiect desfăşurat în două faze: 1757 şi 1765. Lucrările au fost coordonate de arhitectul Kaspar Dissel.

Cetatea Timişoarei este atestată documentar pentru prima dată în anul 1212 d.Chr. Sub denumirea castrum regium Themes. Este imposibil de precizat dacă cetatea era în acea vreme de pământ sau de piatră.

Au fost descoperite canale de piatră şi cărămidă care făceau parte din sistemul de canalizare al cetăţii habsburgice.

Strada Lucian Blaga se situează în interiorul cetăţii medievale, precum şi în fortificaţia bastionară din secolul XVIII.

Au fost dezvelite construcţii de lemn din perioada stăpânirii turceşti (1552-1716).

Fragmentele ceramice romane au fost descoperite în poziţie secundară (în complexe otomane târzii), cât şi în complexe arheologice clare (două locuinţe semi-îngropate şi o fântână)

În timpul cercetării arheologice preventive au fost descoperite: o fântână (sec. XI-XII) şi o groapă cu funcţionalitate incertă (sec. XV).

Zona cercetată arheologic aparţinea Bastionului Carol al fortificaţiei austriece, care se situează în partea de nord a cetăţii. În perioada otomană amplasamentul şantierului de construcţii ICAM era un spaţiu civil, cu clădirile suburbiei Palanca Mare, care a fost locuită până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.
Cea mai mare parte din materiale provin din suprafaţa 3, din cele patru complexe arheologice şi straturi antropice nederanjate, datate din secolele XVI-XVII. Materialele sunt: obiecte din ceramică, oase de animale (dar şi o claviculă umană), câteva obiecte de metal (cuie, întărituri călcâi încălţăminte, potcoave, fragmente de lamă de cuţit, cuţite, bile de plumb, nasture), din os (nasture) şi sticlă (frg. brăţară). Fragmentele de ceramică sunt numeroase şi reprezintă părţi din străchini, farfurii, ulcioare (Fig.5, 6), căni, cupe-bol şi capace, dar apar şi câteva bucăţi de porţelan. Unele fragmente ceramice au glazură pe interior, altele sunt din lut degresat cu mult petriş, mai apar fragmente din tigăi de lut şi ţesturi. La aceste obiecte se mai adaugă suporturi pentru lumânări, câteva bucăţi de pipe din lut şi cahle.

Colţul de sud-vest al bisericii iezuite a fost surprins pe partea sudică a casetei 2. Biserica avea un şanţ de fundaţie lat de cca. 0,5 m care tăia o structură zidită mai veche situată situată sub zidul de nord. Zidul nu a fost demontat.

Zidul geamiei are o lăţime de circa 0,65 m, fiind compus din materiale heterogene, de la piatră ecarisată, elemente arhitectonice gotice şi cărămidă subţire. Zidul nu mai era funcţional în momentul construirii bisericii iezuite (sec. XVIII), după cum o arată faptul că şanţul de fundaţie al bisericii taie o porţiune a zidului. Zidul din perioada otomană a fost fundat pe o structură lemnoasă, bătută în pământ, peste care au fost aşezate resturi de olane şi cărămizi sparte legate cu mortar.

Sub zidul otoman contemporan geamiei a fost descoperit un strat de lut gri–gălbui cu incluziuni de cărbune, cu o grosime de între 0,5 şi 10 cm. Sub acest strat este un nivel de cărămizi aranjate orizontal, legate cu mortar, care protejează o conductă ceramică, care a mai fost cercetat şi în 2014, şi numit Apeductul 1. Lăţimea maximă pe care a fost surprins este de 70 cm., în partea sudică fiind tăiat de şanţul de fundaţie al bisericii iezuite.
Structura arsă 1 a apărut la 0,7 m sub baza Apeductului. Între nivelul Apeductului şi cel al structurii avem mai multe niveluri de depuneri care indică amenajări ale zonei. Structura era semiadâncită, cu o groapă de 0,3 cm şi cu stâlpi de susţinere bătuţi în exteriorul acesteia pe latura de nord. Structura este alcătuită din chirpici, lut roşiatic şi cărbune. Structura a fost afectată de un incendiu puternic care a dus la prăbuşirea acesteia.

Sub zidul otoman contemporan geamiei a fost descoperit un strat de lut gri–gălbui cu incluziuni de cărbune, cu o grosime de între 0,5 şi 10 cm. Sub acest strat este un nivel de cărămizi aranjate orizontal, legate cu mortar, care protejează o conductă ceramică, care a mai fost cercetat şi în 2014, şi numit Apeductul 1. Lăţimea maximă pe care a fost surprins este de 70 cm., în partea sudică fiind tăiat de şanţul de fundaţie al bisericii iezuite. Structura arsă 1 a apărut la 0,7 m sub baza Apeductului. Între nivelul Apeductului şi cel al structurii avem mai multe niveluri de depuneri care indică amenajări ale zonei. Structura era semiadâncită, cu o groapă de 0,3 cm şi cu stâlpi de susţinere bătuţi în exteriorul acesteia pe latura de nord. Structura este alcătuită din chirpici, lut roşiatic şi cărbune. Structura a fost afectată de un incendiu puternic care a dus la prăbuşirea acesteia.

A fost identificată o porţiune dintr-o necropolă care a funcţionat înainte de cucerirea cetăţii turceşti de către austrieci. Aceasta era mărginită înspre nord (nord – nord-vest) de o stradă de lemn din cetate. Mormintele descoperite făceau parte dintr-un cimitir aflat la nord-est de biserica Sf. Gheorghe. Cei trei dinari descoperiţi (de la 1553, respectiv de la 1616 şi 1620) ar data cimitirul în secolele XVI-XVII. Este posibil ca ultimele înhumări să se fi realizat în perioada de început a administraţiei austriece, când vechea cetate turcească încă nu fusese demolată, multe clădiri şi obiective din oraş fiind folosite o vreme de către noii stăpânitori.
Toate mormintele sunt orientate aproximativ pe direcţia vest – est, cu capul spre vest şi picioarele la est; scheletele sunt întinse pe spate. Cimitirul a funcţionat foarte probabil vreme de câteva generaţii, dovadă în acest sens fiind înmormântările succesive. Câteva înhumări s-au făcut în sicrie de lemn, iar altele (cele mai multe) prin acoperirea scheletelor cu scânduri transversale; există şi morminte fără urme de sicrie sau de scânduri de lemn. Modalitaţile simple de îngropare, precum şi faptul că inventarul personal al decedaţilor este cvasi-inexistent ne arată că avem de-a face mai degrabă cu indivizi săraci.

Au fost cercetate gropi şi locuinţe.

Au fost cercetate garda şi contragarda anvelopei IX, gropi, o fântână şi şanţul exterior al fortificaţie austriece