Evoluţia aşezării civile, care primise un rang urban (municipium) probabil până la sfârşitul secolului al II-lea p. Chr., a continuat şi pe malul estic al râului Timiş, unde săpăturile arheologice au indicat mai multe clădiri. Urmele podului peste râu care făcea legătura cu castrul au fost vizibile doar pentru o scurtă perioadă, după o mare inundaţie din 1926; astăzi nu pot fi localizate cu precizie. Extinderea aşezării civile spre nord-est a fost confirmată prin cercetări arheologice neinvazive.

Săpăturile arheologice au indicat existenţa unei posibile fortificaţii timpurii, de mici dimensiuni, ocupând o suprafaţă de 60 x 90 m, cu un singur şanţ de apărare şi val de pământ, ridicată în acelaşi timp cu fortificaţia similară de pe malul opus. Acesta a fost părăsit în timpul lui Marcus Aurelius pentru a face loc unor noi construcţii civile, publice şi private.

La est de aşezare a fost identificat un segment de 1,2 km din drumul imperial care ducea spre Ulpia Traiana Sarmizegetusa pe valea Bistrei. Drmul avea o lăţime aproximativă de 6 m şi era format din mai multe straturi de nisip, pietriş şi pietriş care formau o fundaţie solidă.

De-a lungul drumului imperial către Ulpia Traiana Sarmisegetusa au fost aliniate morminte şi incinte funerare construite în piatră, formând ceea ce este numită în literatura de specialitate Necropola romană I, cea de-a doua necropolă romană, Necropola II, fiind la sud, de-a lungul drumului către Dierna (în punct Iaz - Dâmb). În cadrul acestei necropole, cercetările ultimilor ani au revelat existenţa unor incinte patrulatere. Din cercetările efectuate până în prezent se poate spune că în necropola I de la Tibiscum, avem de-a face cu incinte pătrate (morminte de tip cella) care sunt foarte răspândite în secolele II – IV d. Chr. Acest tip de mormânt, sub forma unei case sau a unei mici camere, a fost destinat comunităţilor sau unor grupuri de familii. Pe lângă incintele patrulatere cu fundaţie din piatră, există şi morminte tumulare circulare care se reprezintă prin sistemul de altăraşe cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de aedicula.

Până în prezent cercetările de la Tibiscum reprezintă o premieră pentru aceste tip de morminte cercetate în Dacia Romană, alternând edificiile de tip cella cu mormintele tumulare.

Descoperiri din zona necropolei au atest refolosirea unor structuri de către o populaţie din secolele al IX-lea - al X-lea.