Cele doua 22 de turnuri formează sistemul defensiv roman târziu al cetăţii. Dintre acestea, turnul T12 este un turn rectangular de mari dimensiuni, folosit şi ca depozit de provizii în faza târzie de locuire a cetăţii; turnurile 1-22, 6, 14-15 si 20 formează sistemul defensiv al căilor de acces în cetate (respectiv, 1-22 pentru poarta de est, 6 pentru poarta de nord, 14-15 pentru poarta de vest si 20 pentru poarta de sud).
Incinta cu planul dezvelit, considerată o construcţie a fundamentis, databilă în timpul lui Liciniu şi Constantin, pe baza inscripţiei găsite de Grigore Tocilescu la poarta de Est, s-a dovedit în urma săpăturilor a fi rezultatul unor lucrări de fortificaţie, desfăşurate succesiv pe parcursul a câtorva secole.
În cursul secolului al II-lea, la un moment despre care nu avem date absolute sa-l fixăm cu exactitate, s-a construit un zid de incintă al cărui traseu, în zona porţii de Est coincide cu cel al zidului Liciniu-Constantin. Cel mai devreme în a doua fază de funcţionare a incintei s-a construit un turn de poartă interior. Turnul a fost demantelat până la primul rând de parament cu prilejul construirii porţii constantiniene. Nivelul fundaţiei turnului corespunde celei de-a doua faze constructive, observată stratigrafic.
Zidul de incintă în forma în care a fost descoperit, are o fundaţie de 3,50 m lata şi adâncă de 0,90 m sub nivelul bernei. Fundaţia este formată din piatră de carieră legată cu mortar. Elevaţia este compusa din blocuri paralelipipedice ecarisate în exterior, şi emplecton în grosime variind între 1,50 - 2 m în funcţie de aceea a blocurilor de parament. Pe porţiunea dezvelită a zidului estic de incintă s-a observat folosirea a trei feluri diferite de piatră. Singurele blocuri care par a face parte din paramentul iniţial al zidului sunt tăiate într-un calcar cristalizat, dur, cu o structură omogenă. Aceste blocuri sunt legate cu un mortar obişnuit dintr-un amestec bogat în var şi nisip cu o granulaţie foarte măruntă, probabil spălat de impurităţi; în mortar se află rare urme de praf de cărămidă.
Două tipuri diferite de calcar cochilifer au fost folosite pentru tratamentul zidului de incintă şi a turnurilor TA şi T22. La turnul TA, construit din calcar cu urme rare de cochilii, s-a folosit un mortar bogat în var, cu nisip cernut, de dimensiuni mici cu rare urme de praf de cărămidă şi de cărbune. În interiorul cetăţii paramentul este realizat din blochete sumar cioplite.
Este cunoscut faptul că cetatea romano-bizantină s-a dezvoltat din nucleul roman timpuriu. Si la Adamclisi, la fel ca la Serdica şi Novae, în epoca în care nesiguranţa vieţii în satele neapărate creşte, incinta oraşului se lărgeşte primind între ziduri o populaţie mai numeroasă. Numai în această epocă frământată de după mijlocul secolului al III-lea se poate simţi nevoia
construirii incintei puternic aparate cu turnuri semicirculare ieşinde.
În ceea ce priveşte densitatea turnurilor, se constată frecvenţa lor deosebit de mare între colţul de N-V şi poarta de V, unde distanţa dintre ele variază între l8 - 25 m; situaţie motivată, desigur, prin faptul că pe această porţiune panta naturală este foarte puţin pronunţată, neconstituind un obstacol serios. Pe latura de N, distanta dintre turnuri este de 35 - 45 m, relativ egală cu cea dintre turnurile de pe partea de S a incintei. Atât între poarta de S şi cea de E, cât şi pe porţiunea de N a laturii de E, turnurile sunt la intervale foarte mari, peste 70 m.
Incinta, romano-bizantină, aşa cum reiese din datele arheologice obţinute pe parcursul timpului, a avut trei faze distincte de existenţă, marcate prin lucrări de reconstrucţie. La nivelul penultim constatat la Adamclisi odată cu incendierea cetăţii trebuie postulată şi distrugerea parţială a incintei, deoarece blocuri de parament cu bosaj caracteristic pentru faza ultimă de refacere a zidului s-au găsit în stratul gros de umplutura cu care s-a căpăcuit stratul de incendiu. Numai un studiu special va putea lamuri care sunt schimbările intervenite în forma sau funcţionalitatea incintei romano-bizantine în cursul acestor ultime secole de existenta. Se consideră că incinta şi-a păstrat într-o oarecare măsură caracterul defensiv până la abandonarea totală a oraşului de către populaţie, odată cu dispariţia de facto a puterii bizantine din Dobrogea.

Sursă descriere: Alexandru Barnea et al., Tropaeum Traiani I. Cetatea., Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1979.

Basilica propriu zisă este orientată spre est, bine proporţionată, cu trei nave şi narthex. Aceasta are dimensiunile de 30 x 17,60, fără absidă. Zidurile, groase de circa 1 m, sunt din pietre cioplite neregulat, legate cu mortar amestecat cu cărămidă sfărâmată şi se păstrează până aproximativ la nivelul pardoselii sau puţin deasupra acesteia. Absida este semicirculară, cu raza de 3,90 m. Nava mediană are lărgimea de 8 m, iar fiecare din navele laterale 3,70 - 3,90 m. Narthexul era tripartit, cu lărgimea de 4,40 m. Cate o intrare situată în axul bazilicii, din care nu se mai recunoaşte aproape nici o urmă. făcea legătura între atrium, narthex şi naos.

Materialul arheologic rezultat în urma cercetării din campania 2014 este reprezentat de: ceramică, oase animale, fragmente de sticlă şi obiecte de metal şi o monedă.

Basilica de marmură este aşezată în partea de nord-vest a oraşului, în dreptul turnului patrulater. I se spune basilica de marmură după materialul întrebuinţat pentru înfrumuseţarea ei la reconstrucţia din timpul lui Iustinian. Este împărţită în trei nave, prin două rânduri de coloane. Prin cercetările făcute s-au constatat patru faze de construcţie: prima la mijlocul secolului al IV-lea p. Chr., a doua la începutul secolului al V-lea p. Chr., a treia sub Iustinian, când, fiind transformată în biserică episcopală, i se adaugă un baptisterium şi este placată cu marmură ; a patra refacere, datată la sfârşitul secolului al VI-lea p. Chr., n-a fost isprăvită din cauza distrugerii oraşului. S-au găsit capiteluri neterminate, care dovedesc întreruperea bruscă a vieţii oraşului într-un moment când viaţa pulsa aici din plin. În exteriorul acestei basilici, pe latura sa de nord, se păstrează un pavaj lat, făcut din lespezi mari de piatră. Lângă intrarea în basilică se păstrează ruinele palatului episcopal, cu curtea lui interioară cu coloane, de la care se mai văd bazele. În jurul curţii erau locuinţele, cu încăperi mici. Alături de palatul episcopal, baptisteriul îşi mai păstrează zidurile cu o înălţime de peste un metru. El este împărţit în trei nave transversale, fiecare compartiment având partea de răsărit terminată prin absidă.

Basilica are coordonatele geografice: N 44,5,34, 3, E 27, 56, 33

Basilica cisternă, aşezată la sud de strada principală, în apropierea porţii de vest, a fost ridicată pe ruinele unei cisterne romane mai vechi, care servea la depozitarea apei. Cisterna era formată din patru încăperi alăturate; una din mijloc - lungă de 20 m - forma bazinul principal.
Zidurile sale, care se mai păstrează astăzi pe o înălţime de aproape 3 m, sunt construite din piatră, alternând din distanţă în distanţă cu rânduri de cărămidă. Mortarul folosit în zidărie este făcut din var gras, nisip şi adaos de cărămidă pisată. În unele locuri s-au mai păstrat bucăţi din tencuială, făcută numai din var şi mult praf de cărămidă, o tencuială specială, care nu permitea infiltrarea apei.
Pardoseala cisternei, groasă de peste 2 m, era făcută din straturi de zidărie şi din blocuri legate cu mortar, alternând cu straturi de zidărie din cărămidă. O astfel de pardoseală rezista presiunii apei din bazin şi preîntâmpina infiltraţiile. Acoperişul era probabil boltit. În cisternă se depozita apă potabilă, necesară locuitorilor mai ales în timpul vreunui asediu, când se tăiau conductele extramurane.
Cisterna, datând dinaintea restaurării din 316 p. Chr., a fost distrusă în timpul atacurilor gotice. Mai târziu, în secolul al IV-lea p. Chr., s-a construit peste această cisternă o basilică creştină cu criptă, refăcută apoi în secolul al V-lea p. Chr.. Din basilică se mai păstrează cripta şi absida, care taie zidurile cisternei. În criptă, cu absida mică arcuită, şi lucrată din blocuri fasonate, se cobora, de la nivelul basilicii, pe o scară de piatră. În jurul basilicii, în partea de răsărit şi de apus, se mai păstrează o parte din pavajul curţii dimprejur.

Basilica are coordonatele geografice: N 44,5,30,5, E 27, 56, 33

Basilica bizantină (numită şi «basilica cu dublu transept») este aşezată la sud de strada principală, în apropierea porţii de est. Aceasta are formă de cruce şi este împărţită în trei nave. Transeptul, adică partea transversală a formei de cruce, conţine în interiorul său un al doilea transept, constituind altarul. Sub acest altar se află cripta la care se cobora de la nivelul basilicii pe o scară cu opt trepte. Cripta, deşi de dimensiuni reduse, păstrează forma de cruce pe care o are şi basilica, iar pe două laturi are nişe mici, cu partea superioară în arce lucrate din cărămizi subţiri. Pe zidurile criptei se mai păstrează şi azi tencuiala fin netezită şi cu urme de vopsea albă.
Basilica D, cu transept, a fost construită pe locul unui mare edificiu ce beneficia de încalzire prin pile de hypocaust, identificate de altfel în cursul cercetării. O parte a acestui edificiu (mai ales pe latura de sud) a fost refolosită de basilica paleocrestina. Basilica a avut cel puţin trei faze de construcţie, din care prima a reprezentat o încercare nereuşită şi mai apoi abandonată de ridicare a unei prime basilici. Ultimul nivel de călcare al acesteia nu se mai păstrează în situ decât sporadic, dar se citeşte pe unele din elementele constructive rămase pe loc şi prin racordarea stratigrafică la descoperirile de la est şi sud de basilică, în interior şi anexe. Basilica a funcţionat ca atare până în secolul al VI-lea p. Chr. (probabil până la jumătatea secolului), după care a fost dezafectată (în atrium a fost descoperit urmele unui cuptor, în vreme ce părti din masa de altar au fost refolosite în zidăria locuinţelor aflate în vecinătatea basilicii, la sud).

Basilica are coordonatele geografice: N 44,5,30,5, E 27, 56, 33

Basilica Forensis, făcând parte probabil din Forumul oraşului, este aşezată la sud de strada principală. Intrarea se făcea printr-o poartă pe latura de nord dinspre Via Principalis şi prin altă poartă dinspre Via Forensis. Este cel mai vechi edificiu descoperit până acum în Civitas Tropaeensium. Datează din epoca lui Constantin şi Licinius sau, mai probabil, reprezintă o clădire mai veche, refăcută. Era locul în care se desfăşura întreaga activitate publică şi administrativă a oraşului, unde se făceau tranzacţiile comerciale şi unde se judecau procesele. N-a avut caracter religios. Basilica Forensis este un edificiu de mari proporţii (lung de 56 m, lat de 24 m), despărţit în trei nave, prin două rânduri de coloane, câte 18 pe fiecare rând. Bazele de coloană, aşezate pe socluri mari de piatră, se mai păstrează încă pe locul lor. Zidurile groase de peste 1 m au în exterior contraforturi. La una din reparaţii, contraforturile au fost prelungite şi folosite ca pereţi laterali despărţitori, pentru prăvăliile negustorilor. Aci s-au găsit îngropate chiupuri, în care se depozitau mărfurile.
Această basilică este cel mai impunător edificiu din oraş. În interiorul şi în jurul său a pulsat timp de secole o viaţă intensă. În timpul ultimei distrugeri a fost teatrul unor lupte crâncene, după cum dovedesc craniile omeneşti sparte, oasele de vite şi frânturile de arme care au fost găsite pe pavajul său.

Fortificatia anexa adosata cetatii, probabil destinata federatilor barbari; are (probabil) trei turnuri pe latura de est. În prezent, fortificaţia este grav afectată de distrugeri intenţionate (furturi).