Cercetarea s-a desfășurat în data de 11 aprilie 2026. S-a constatat că valul de pământ al castrului mai este vizibil pe teren doar pe latura estică. Agricultura afectează starea de conservare atât a castrului cât și a așezării civile. Au fost identificate în teren complexe arheologice afectate de lucrările agricole. Au fost constatate aglomerări de cărămizi fragmentare, mortar, piatră de râu și fragmente ceramice în jumătatea sudică a sitului arheologic. Totodată, au fost identificate gropi ca urmare a detecției de metale ilegale în perimetrul sitului.

Cercetările din anul 1984 s au desfășurat între 6 și 18 august, cu sprijinul financiar al Muzeului Județean Gorj, și au avut ca obiectiv clarificarea topografiei și a sistemului defensiv al castrului. Intervenția a constat în deschiderea unei secțiuni noi (S3), trasată perpendicular pe latura estică a castrului, cu orientare aproximativ nord–sud. Secțiunea a avut 50 m lungime și 1,50 m lățime, fiind săpată pe adâncimi variabile, între 0,50 și 3,10 m, în funcție de configurația stratigrafică. Secțiunea a fost concepută pentru a intercepta, în succesiune, toate elementele sistemului defensiv de pe latura estică: via sagularis, vallum cu agger, berma, cele două șanțuri (fossae) și eventuale structuri interioare (barăci). Săpătura a fost împărțită în carouri numerotate de la sud la nord, ceea ce a permis urmărirea detaliată a variațiilor stratigrafice. În primele șase carouri, materialul roman apare doar în stratul vegetal actual, iar dedesubt, pe adâncimi de 0,30–0,50 m, se găsesc numeroase fragmente ceramice din epoca bronzului, indicând o locuire preistorică anterioară castrului. Spre nord, secțiunea a surprins partea sudică a unei barăci identificate anterior, din care provin fragmente ceramice, un opaiț, o bară de fier și un fund de vas de bronz. Un detaliu important este faptul că unul dintre capetele barăcii pare să intre sub via sagularis, sugerând o refacere a drumului după dezafectarea construcției. Via sagularis este bine conservată pe o lățime de aproape 3 m, cu structură stratificată din pietriș curat și pietriș mai murdar, bombată spre mijloc și delimitată spre sud de bolovani de râu. Sub ea se află solul vegetal antic, cu urme de locuire preistorică. Între drum și val se observă un strat gros, bogat în pietre, ceramică și cărbune, interpretat ca parte a aggerului, cu o pantă vizibilă dinspre val spre drum. Vallumul propriu‑zis este alcătuit din două margini de lut negru și un miez de argilă galbenă, cu urme de arsură pe solul antic, indicând un episod violent de distrugere. Cele două șanțuri exterioare au fost identificate în carourile 7–12, separate de un pinten de pământ. Primul șanț, cel mai apropiat de val, are un profil în V, o deschidere de peste 5 m și o adâncime de 2,20 m, cu o umplutură formată din scurgeri naturale, depuneri întunecate provenite din glia valului și un strat superior cu pietre, fragmente de cărămizi și ceramică romană. Al doilea șanț, mai lat și la fel de adânc, prezintă o lentilă groasă de arsură, cărbune, fragmente ceramice și țigle, iar materialul descoperit aici este bogat: fragmente cu inscripții incizate, un mortarium, o cățuie lucrată cu mâna, un vas cu decor ștampilat, un creuzet și obiecte de fier atipice. Ansamblul observațiilor confirmă structura complexă a sistemului defensiv și, mai ales, distrugerea violentă a castrului, probabil în contextul tulburărilor de la începutul domniei lui Hadrian.

Cercetarea s-a desfășurat între 5 și 27 august având ca obiectiv documentarea sistemului defensiv al castrului și stratigrafia din zona barăcilor. Secţiunea denumită S II, trasată în 1983 pe direcţia prelungirii secţiunii S I, la aproximativ 101,75 m spre vest, a fost amplasată astfel încât să taie latura scurtă, de vest, a castrului, cea orientată spre valea Motrului. Cu o lungime de 74 m şi o lăţime de 1,50 m, această intervenţie a traversat atât zona barăcilor, cât şi sistemul de fortificaţie, continuând spre exterior până la marginea rîpei. În interiorul castrului au fost identificate urmele unei barăci incendiate, construite din lemn şi chirpici, situată de-a lungul via sagularis. Fiecare cameră păstra câte o vatră, iar clădirea era separată de o altă construcţie – tot din lemn şi chirpici, cu funcţie încă neclară – printr-un drum de pietriş lat de 4,50 m, prevăzut cu rigole de circa 60 cm. Spre deosebire de situaţia observată în secţiunea S I, via sagularis era aici mult mai slab conservată. Agger ul prezenta un nucleu de pământ galben şi negru, în profil fiind vizibil un şir de trei cespites de aproximativ 36 × 20 cm. Partea posterioară a valului era formată dintr-un pământ castaniu cenuşiu, lat de circa 2 m. Sistemul exterior de apărare era diferit de cel documentat în campania precedentă: pe această latură existau doar două şanţuri, săpate şi funcţionale simultan. Primul, situat imediat lângă val, era masiv – 5,80 m deschidere la gură şi 2,50 m adâncime, până în nisipul aluvionar. În partea superioară se observau lentile de lut galben şi lutos, provenite din curăţarea periodică a şanţului în epoca romană. Al doilea şanţ, aflat la 1,90 m spre exterior, avea forma unui V mai îngust, cu o deschidere de 1,90 m şi o adâncime de aproximativ 1 m. Diferenţele faţă de configuraţia surprinsă în campania din 1982 – atât în numărul fazelor de săpare, cât şi în forma şi dispunerea şanţurilor – sugerează o evoluţie mai complexă a sistemului defensiv, însă interpretarea lor rămâne deschisă până la verificarea secţiunilor de pe laturile lungi ale fortificaţiei. Straturile arheologice subţiri şi inventarul modest indică o utilizare scurtă a castrului, ceea ce explică şi absenţa unei reconstrucţii ulterioare în piatră.

Cercetarea s-a desfășurat între 27 august și 17 septembrie fiind motivate de lucrările de îmbunătățiri funciare care au periclitat starea de conservare a monumentului istoric. În august 1982, a fost distrus colțul de nord-vest al castrului din cauza împingerii pământului de pe terasă în lunca inundabilă a Motrului. Cercetările din cadrul acestei campanii au avut ca obiectiv documentarea sistemului defensiv al castrului și stratigrafia din zona barăcilor. Au fost marcate de deschiderea unei secțiuni majore, marcate S I, trasată perpendicular pe latura de est a castrului și măsurând 70 m lungime și 1,50 m lățime. Amplasarea ei a urmărit traversarea integrală a zonei dintre interiorul fortificației și sistemele de apărare exterioare, pentru a documenta în succesiune barăcile, via sagularis, agger-ul, berma și șanțurile. Metodologia a fost una stratigrafică, cu observații detaliate asupra structurii solului, a nivelurilor de construcție și a relațiilor dintre elementele defensive. Secțiunea a interceptat transversal o baracă lată de 6,80 m, ale cărei șanțuri de fundație erau umplute cu pământ amestecat cu cărbune și chirpic. Pereții, groși de aproximativ 0,40 m, erau construiți din lemn și chirpic, iar cantitatea mare de chirpic ars descoperită pe toată suprafața indică distrugerea prin incendiere. Baraca era compartimentată în două încăperi, dintre care cea orientată spre via sagularis avea o lățime interioară de 2,80 m. La numai 0,40 m de peretele barăcii a fost identificată rigola via sagularis, lată tot de 0,40 m, iar drumul propriu-zis, cu o lățime de 3,70 m, era construit dintr-un strat bombat de pietriș cu grosimea actuală de circa 0,25 m. Pe partea opusă, rigola orientată spre val era mai îngustă, de doar 0,25 m. Dincolo de via sagularis, pe o lungime de 3,61 m, se întindea un strat de pietriș grosier (5–7 cm), acoperit inițial de un pământ amestecat cu resturi de cărămidă și ceramică, care devenea mai omogen spre marginea exterioară. Urma apoi agger-ul, realizat din pământ curat, fără impurități. La baza sa se distingeau două niveluri: o dungă de lut galben de 5–7 cm, suprapusă de un strat de pământ negru de circa 5 cm. Dunga galbenă continua și sub stratul de pietriș, pierzându-se treptat spre via sagularis, care era așezată direct pe solul viu. Agger-ul avea o lățime de 3 m și o înălțime păstrată de 0,60 m, fiind alcătuit din pământ castaniu. Berma, lată de 0,70–0,75 m, preceda sistemul de șanțuri. În exterior au fost identificate patru șanțuri de apărare, dintre care primele două se intersectau, indicând existența a două faze constructive. Primul șanț, cel mai apropiat de bermă, avea o adâncime de 1,30 m, iar al doilea de 1,25 m, ambele umplute cu pământ negru și pietre. Șanțul 3, foarte lat și cu lentile de pământ galben la bază, nu prezenta un interval clar față de șanțul 2. Între șanțurile 3 și 4 se afla o bermă lată de aproximativ 1,50 m, mai joasă decât nivelul exterior. Șanțul 4, cel mai bine păstrat, atingea 1,90 m adâncime și avea la vârf un mic „doc” de 15 cm, rezultat al curățirilor periodice din timpul utilizării romane. În extremitatea exterioară a secțiunii, dincolo de sistemul defensiv, au fost identificate urme de locuire preistorică, cu ceramică aparținând zonei de contact dintre ultima fază a culturii Verbicioara și cultura Gârla Mare, indicând o ocupare anterioară amenajării castrului.

Au fost trasate patru secțiuni, fiecare deschisă cu un scop precis și într un punct al castrului unde terenul sau materialele de la suprafață sugerau o structură importantă. Fiecare secțiune a urmărit alt element al fortificației, iar împreună ele recompun imaginea coerentă a organizării militare. Prima secțiune a fost amplasată pe latura de răsărit, în zona presupusei porta principalis sinistra, acolo unde se putea observa cel mai bine structura incintei. Obiectivul era stabilirea naturii fortificației și identificarea elementelor sale — șanțul de apărare, bermă, agger și via sagularis. Stratigrafia a arătat că incinta era un val de pământ argilos, galben la suprafață, compactat, în care apăreau fragmente ceramice romane fine din secolul al II lea, amestecate cu ceramică lucrată cu mâna, de tradiție dacică. Agger ul era ridicat din pământ negru, adus din interiorul castrului, iar în spatele lui, la 0,60 m, se întindea via sagularis, pavată cu pietre de râu. Șanțul de apărare, adânc de 2 m și inundabil, avea fundul lat, împărțit în două fire de apă de un pinten de pământ galben, ceea ce indica o soluție defensivă bine calculată. A doua secțiune a fost trasată în afara incintei, paralel cu șoseaua națională, la circa 100 m distanță, într un loc unde terenul era mai ridicat și încărcat cu materiale de construcție. Obiectivul era verificarea unei zone care părea intens utilizate, iar stratigrafia a confirmat imediat prezența băilor soldaților. Tuburile de încălzire, mortarul în opus signinum, fragmentele de olane, tuburile de aducțiune a apei și bucățile de frescă roșie au conturat rapid instalația termală. Hipocaustul era amenajat direct pe solul antic, pereții erau realizați din împletituri de nuiele acoperite cu mortar, iar cărămizile aveau dimensiuni diferite în funcție de rolul lor structural. Platforma de bază, din opus signinum, era atent finisată, iar în jurul băilor se întindea un trotuar din pietre de râu. Alimentarea cu apă venea din pâraiele de pe coasta estică, ceea ce arată adaptarea instalației la relieful local. A treia secțiune a fost deschisă în interiorul castrului, cu scopul de a identifica clădirea pretoriului. La doar 20 cm adâncime, a apărut fundația unui zid de 0,65 m lățime, construit din pietre de râu așezate în șiruri paralele și orientat oblic spre zona porții praetoria, sugerând apartenența la una dintre încăperile administrative. Materialul arheologic — un vârf masiv de fier în patru muchii, un fragment de amforă, țigle, olane și un vârf de pilum — indică o zonă cu funcție militară clară. Lângă zid, o bandă lată de aproape 10 m de pietriș, probabil pavajul unei străzi interioare, a oferit și o cheie de fier bine conservată, semn al circulației și activității cotidiene din interiorul castrului. A patra secțiune a fost trasată pe latura de sud, într un loc unde valul avea o adâncitură ce sugera posibila amplasare a porta praetoria. Deși obiectivul era identificarea porții, săpătura nu a oferit urme clare ale unei structuri, probabil pentru că aceasta fusese realizată din lemn, material dispărut complet. Totuși, la 0,15 m adâncime a apărut un strat uniform de pietriș, interpretat ca extremitatea sudică a via praetoria, aflat imediat sub stratul vegetal. Chiar dacă poarta nu a fost identificată, secțiunea a confirmat traseul drumului principal al castrului.