Reluarea săpăturilor din Peștera Cioarei a urmărit două obiective esențiale: verificarea observațiilor stratigrafice formulate în campaniile anterioare și epuizarea secvenței sedimentare din partea finală a peșterii. Această zonă prezenta indicii privind o posibilă glisare a stratelor geologice, fenomen care ar fi putut sugera existența unui nivel secund, subteran, cu potențialul de a conserva o secvență sedimentară anterioară Complexului de încălzire Boroșteni (Riss–Würm). În acest context, cercetarea sistematică a secțiunii XIII a devenit prioritară, întrucât aici alunecarea stratelor era mai evidentă, iar ipoteza existenței unui sifon părea plauzibilă. Metodologia aplicată a rămas aceeași: decapaj în nivele minimale, înregistrare tridimensională, desen tehnic, fotografiere și sitarea integrală a sedimentului. Rezultatele obținute în secțiunea XIV au confirmat observațiile anterioare privind distribuția activității umane în peșteră. Partea finală a cavității nu a fost locuită propriu-zis, fapt demonstrat de diminuarea netă a artefactelor musteriene în nivelurile inferioare ale depozitului atribuit Complexului interstadial Nandru. Materialul litic recuperat – 18 așchii, majoritar din cuarț și cuarțit, doar două slab retușate – indică o prezență umană sporadică, posibil rezultatul unor perturbări stratigrafice. În schimb, resturile faunistice, dominate de Ursus spelaeus, sunt abundente, sugerând o frecventare intensă a peșterii de către fauna pleistocenă. În secțiunea XIII, eforturile au vizat atingerea unui nivel care să permită clarificarea ipotezei unui etaj subteran. Evacuarea dalelor de calcar și a pământului de umplutură acumulat în campaniile din anii ’80 a fost dificilă, iar degradarea pereților a îngreunat observarea unei eventuale continuități sedimentare. Deși s-a ajuns la adâncimea de –6,5 m față de punctul 0, nu a putut fi confirmată existența unui nivel inferior. Totuși, dacă un astfel de etaj ar exista, el ar prelungi semnificativ secvența paleocronologică și culturală a peșterii, oferind o oportunitate unică pentru înțelegerea paleoliticului mijlociu și, eventual, inferior din sudul României.

Cercetările arheologice din anul 1996 au urmărit finalizarea investigațiilor începute anterior în secțiunile XVI–XVIII, cu obiectivul principal de a recupera micromamifere și de a atinge patul peșterii, situat la aproximativ 400 cm adâncime. În paralel, secțiunile XIX și XX au fost deschise pentru recuperarea materialelor aflate în depozite afectate de degradare, fiind vizate în special nivelurile superioare, atribuite paleoliticului superior. Această etapă a permis documentarea unor artefacte de podoabă și a unui inventar litic divers, contribuind la completarea secvenței culturale din zona finală a peșterii. În secțiunea XIX, stratul 0, caracteristic paleoliticului superior, a furnizat trei obiecte de podoabă: o mărgea din os, o posibilă mărgea de stalactită și un pandantiv de piatră decorat cu gravuri circulare, dar fără perforație. Inventarul litic recuperat include trei așchii și două lame de silex, dintre care una retușată, precum și piese din cuarțit provenind din stratele L și J. Aceste descoperiri indică o activitate umană variată, cu elemente de tehnologie litică și practici simbolice, specifice comunităților din paleoliticul superior. Secțiunea XXI, cercetată între 95 și 330 cm adâncime, a oferit o imagine amplă asupra ocupării musteriene. Dincolo de stratul 0, unde au fost identificate două lame retușate de silex și o așchie de diorit, stratele proprii paleoliticului mijlociu au furnizat un inventar bogat: 79 de așchii, 18 racloare, 2 vârfuri, 3 nuclee, un retușor și un galet neprelucrat. Majoritatea pieselor musteriene se concentrează în stratele H și G, iar într-o proporție mai redusă în F, sugerând zone preferențiale de activitate și o organizare internă a locuirii în peșteră.

Cercetările din anul 1995 din Peștera Cioarei au fost finanțate de Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, iar activitățile din teren au fost realizate în mare parte de studenți ai Universității Valachia din Târgoviște. Obiectivul principal al campaniei a fost recuperarea micromamiferelor pentru obținerea unei coloane paleoclimatice complete, corelabilă cu o nouă coloană palinologică. În acest scop, cercetarea a avut un caracter tehnic particular, implicând spălarea integrală a sedimentului din secțiunea XVII în site fine, pentru a asigura recuperarea maximă a vestigiilor. Secțiunile XVII și XVIII au fost săpate până la 285 cm adâncime, urmând ca în anul următor să se atingă patul peșterii. Inventarul litic din paleoliticul mijlociu este dominat de cuarțit, secondat de diorit și rar de silexit, iar debitajul se realizează în principal prin tehnica „quartiers de citron”, generând suporturi utilizate pentru confecționarea racloarelor. În secțiunea XVII au fost identificate 18 așchii din cuarțit și 4 din diorit, alături de racloare variate ca tipologie: drepte, transversale, concave, convexe și „dejete”. Debitajul levallois este prezent prin câteva piese tipice, în special din diorit, între care se remarcă două vârfuri și o așchie deosebită. Acest ansamblu litic confirmă diversitatea tehnologică a comunităților musteriene și adaptarea lor la materia primă locală. Materialele atribuite paleoliticului superior includ șase piese litice – trei lame, două lamele și o așchie – dintre care două sunt din obsidian, aspect ce ridică problema provenienței acestei materii prime. Uneltele sunt reprezentate de un gratoar pe vârf de lamă, o lamă retușată și o lamelă retușată, iar analiza tehnologică indică faze de „plein débitage” și reamenajare a flancului. Tot din paleoliticul superior provin trei obiecte de podoabă: un pandantiv din gresie-marnoasă silicifiată, gravat cu motive geometrice, un incisiv de Ursus spelaeus perforat și o falangă perforată, ambele destinate purtării suspendate. Aceste descoperiri completează imaginea culturală a comunităților care au frecventat peștera, ilustrând atât tehnologia litică, cât și manifestări simbolice.

Reluarea cercetărilor în Peștera Cioarei, sit esențial pentru definirea habitatului musterian din endocarstul Carpaților Meridionali, s‑a desfășurat în cadrul unei campanii complexe, finanțată integral de Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” și realizată cu sprijinul studenților de la Universitatea din Târgoviște. Totodată, campania a marcat începutul colaborării cu Université de Liège – Service de Préhistoire și Institut de Paléontologie Humaine, Paris, în vederea dezvoltării unui program interdisciplinar de durată. Obiectivul principal a fost recuperarea materialului arheologic și prelevarea de probe complexe, prin investigarea martorului stratigrafic central, conservat integral și excavat sistematic în suprafața S XVI, până la adâncimea de 3,86 m, corespunzând nivelurilor P–F. Observațiile geologice și stratigrafice au confirmat pe deplin concluziile formulate în campaniile anterioare. Inventarul litic recuperat din S XVI însumează 55 de piese, dintre care 54 aparțin nivelurilor musteriene, iar una nivelului gravettian. Materialul musterian, predominant din cuarțit, include așchii neregulate și lamelare, nuclee prismatic‑ortogonale și produse de debitaj cu taloane variate, indicând o tehnică non‑Levallois, adaptată naturii petrografice a rocilor locale. Analiza sugerează că debitajul era practicat în principal în exteriorul peșterii, pe malurile Bistricioarei, dar prezența unui nucleu epuizat și a așchiilor de decorticare confirmă și activități interne. Fasonarea suporturilor este minimală, cu retușe scurte, abrupte, directe sau inverse, iar uneltele musteriene tipice – racloare, cuțite à dos naturel și o piesă denticulată – provin în special din nivelul J. Descoperirea unui vârf de silex de tip La Gravette în nivelul 0 confirmă definitiv atribuirea acestui strat culturii gravettiene orientale, rectificând interpretările anterioare. Materialul paleontologic, recoltat în cantitate semnificativă și analizat de specialiștii de la I.P.H. Paris, include piese remarcabile precum un craniu complet de Ursus spelaeus și un craniu de felină, probabil Felis leo spelaea, depus intenționat pe un postament de calcar, însoțit de fragmente de oase lungi. Astfel de amenajări, documentate și în campaniile precedente, sugerează practici cu caracter cultic și oferă indicii valoroase privind spiritualitatea comunităților neandertaliene. Probele complexe prelevate pe întreaga coloană stratigrafică vor permite completarea datărilor absolute prin metode avansate precum ESR, AMS, TL și U‑Th, depășind limitele cronologice ale analizei 14C standard și contribuind la rafinarea cadrului paleocronologic al sitului (cca 35 000 de ani).

Între anii 1979 și 1990, în Peștera Cioarei s‑a desfășurat un amplu program de cercetări arheologice sistematice, realizate aproape anual, cu excepția unui singur an în care condițiile tehnice au împiedicat continuarea săpăturilor. Această perioadă marchează debutul cercetărilor arheologice moderne și interdisciplinare în sit, cu scopul de a oferi o imagine cât mai completă asupra stratigrafiei pe un profil longitudinal și transversal al peșterii. În ciuda dificultăților generate de mediul endocarstic – desprinderi de calcar, modificări ale microclimatului și acces dificil – această etapă a pus bazele metodologice ale tuturor campaniilor ulterioare. Strategia de săpătură a urmărit golirea treptată a depozitului sedimentar pentru a obține o imagine cât mai fidelă a topografiei interioare a peșterii în momentul frecventării ei paleolitice. Deși obiectivul nu a putut fi realizat integral din cauza unor evenimente imprevizibile, precum prăbușirea unei lespezi masive care a blocat accesul spre partea din spate a peșterii, cercetările au continuat prin trasarea secțiunilor conform planului general și prin înregistrarea riguroasă a tuturor situațiilor stratigrafice. Sedimentul excavat a fost trecut integral prin site fine, instalate la intrarea peșterii, pentru a recupera chiar și cele mai mici piese litice sau resturi faunistice, ceea ce a permis constituirea unei baze de date arheologice și paleontologice fără precedent în România. Peștera Cioarei este, datorită acestor eforturi, singurul sit carstic din țară excavat aproape integral, păstrând doar o serie de martori stratigrafici pe peretele de sud‑est și în profunzimea grotei. Campaniile din această perioadă au dus la recuperarea unui volum excepțional de material litic, artefacte și resturi faunistice, inclusiv micromamifere, pentru care sedimentul a fost spălat integral în vederea obținerii unei coloane paleoclimatice detaliate. Probele prelevate din secțiunile VI, X și XII au fost destinate datărilor absolute, contribuind la fundamentarea cronologiei paleolitice regionale. Această etapă de pionierat a creat cadrul metodologic și interdisciplinar care a permis dezvoltarea cercetărilor ulterioare, transformând Peștera Cioarei într‑un reper fundamental pentru studiul paleoliticului din Carpații Meridionali.

A doua etapă majoră în cercetarea Peșterii Cioarei are loc în iunie 1973, când Marin Cârciumaru reia și adâncește sondajul practicat de Nicolăescu‑Plopșor și Mateescu în anii 1954–1955, atingând pentru prima dată patul peșterii, la 435 cm adâncime. Intervenția a fost motivată de necesitatea prelevării de eșantioane pentru primele analize palinologice ale sedimentului, menite să ofere o coloană stratigrafică completă și să permită reconstituirea paleoflorei și a oscilațiilor climatice din timpul formării depozitului. Această acțiune a reprezentat un moment de cotitură, deoarece a furnizat o bază documentară nouă, indispensabilă reluării și extinderii cercetărilor arheologice moderne din sit. Rezultatele palinologice obținute ulterior au permis conturarea unui cadru paleoclimatic și geocronologic precis pentru depozitul peșterii, evidențiind succesiuni vegetale și variații climatice care au marcat etapele de sedimentare. Analiza a demonstrat că stratele roșii, bogate în impurități argiloase provenite din dizolvarea calcarului, s-au format în perioade mai calde și umede, în timp ce nivelurile mai închise la culoare reflectă acumulări organice și procese de humificare. În profunzime, alternanța acestor depozite a confirmat complexitatea evoluției endocarstice și a oferit indicii esențiale pentru interpretarea stratigrafiei arheologice. Importanța eşantionajului din 1973 a fost amplificată de identificarea, în baza noilor date, a celui mai vechi Musterian cunoscut până atunci în România, fapt care a consolidat statutul Peșterii Cioarei ca sit paleolitic de referință. Prin corelarea informațiilor palinologice cu observațiile stratigrafice și cu materialul arheologic recuperat în campaniile ulterioare, cercetarea a dobândit un caracter interdisciplinar, deschizând drumul către investigarea sistematică și modernă a peșterii în deceniile următoare.

Prima etapă a cercetării în Peștera Cioarei o constituie sondajul arheologic realizat în vara anului 1954, continuat prin analiza publicată în 1955 de C.S. Nicolăescu‑Plopșor și C.N. Mateescu. Unitatea de săpătură, dispusă transversal față de axul grotei, la circa 6,50–6,60 m de la intrare, pe o suprafață de 3 × 1,50 m, a penetrat depozitul până la 4 m adâncime, fără a atinge patul peșterii. Scopul sondajului, nefinalizat la acel moment, a fost verificarea stratigrafiei depozitelor de umplere, reprezentând prima încercare sistematică de investigare arheologică a sitului și momentul în care Peștera Cioarei a fost introdusă în circuitul științific, atrăgând atenția asupra potențialului ei paleolitic. Analiza depozitului a evidențiat contribuția complexă a proceselor naturale la formarea stratelor: impuritățile argiloase rezultate din dizolvarea calcarului, fragmentele desprinse prin gelifracție, aportul apei care a umplut peștera în anumite etape, precum și contribuțiile antropice și faunistice, inclusiv depunerile de guano ale coloniilor de lilieci. Autorii au remarcat alternanța stratelor roșii, formate în climat mai cald și umed, cu niveluri mai închise la culoare, bogate în materiale organice. Deși sondajul era restrâns, stratigrafia preliminară a permis identificarea unor niveluri musteriene, aurignaciene și chiar neolitice, sugerând o secvență de locuire mult mai amplă decât se presupunea inițial. Materialul arheologic recuperat a fost redus cantitativ, dar suficient pentru a demonstra prezența industriei musteriene, prin vârfuri, racloare și așchii din cuarțit și diorit, precum și existența unei faune dominate de Ursus spelaeus, alături de cerb, vulpe, lup și câteva specii de păsări. În partea superioară a depozitului au fost identificate fragmente ceramice neolitice, hallstattiene, medievale și moderne, confirmând frecventarea peșterii în epoci diverse. În ciuda limitelor metodologice ale epocii, această primă intervenție a reprezentat o etapă fundamentală, deoarece a demonstrat importanța arheologică a peșterii și a constituit baza de pornire pentru cercetările moderne și interdisciplinare ulterioare.