Peştera 105 are dimensiuni modeste, la intrare 3 m. înălţime şi 1,5 m. înălţime, iar galeria are o lungime de 5,5 m. şi o lăţime de 2 m. Prezintă un profil al patului puternic descendent. În 1979, anul descoperiri sale, intrarea era blocată cu o depunere de pietre. Descoperitorul, speologul I. Dénes, a deblocat accesul şi a observat prezenţa a două străchini tronconice, depuse în partea de nord– vest a spaţiului peşterii. Vasele conţineau un material alcătuit din pământ şi oase. În partea centrală a peşterii au mai fost identificate fragmentele unui vas şi o unealtă din os. În spaţiul peşterii nu mai sunt prezente alte materiale arheologice, fapt ce ar sugera că acesta a fost blocat după depunerea vaselor. Intrarea sa nu este vizibilă decât din proximitate, este greu accesibilă de la nivelul Vârghişului şi este amplasată la baza unui perete aproape vertical. La intrare se observă numeroase blocuri de calcar cu dimensiuni variabile, aceştia fiind prezenţi şi în interiorul peşteri, iar la baza patului puternic descendent au fost descoperite o mandibulă de urs şi o coastă.

Materiale de factură Ariuşd mai sunt prezente şi în peşterile Mare, Calului şi nr. 10, dar toate au fost identificate în perioada de pionierat a cercetărilor arheologice din aria carstului şi au fost decontextualizate. Din punctul nostru de vedere, cel puţin în acest stadiu al cercetărilor arheologice, nu se poate discuta de o locuire, chiar şi de o scurtă durată, a comunităţilor Ariuşd în aria carstului Cheilor Vârghişului. Este vorba, considerăm noi, de un comportament necunoscut, probabil ritualic, cum ne indică cu certitudine datele arheologice din Peştera 105.