Singurele informaţii edite au fost prilejuite de realizarea unor cercetări preventive în legătură cu ridicarea unor blocuri (1989) şi cu reconstruirea chiliilor (1995-1996) (Păunescu et al. 1997). Cercetările arheologice din 1995-1996, s-au realizat prin 20 de secţiuni şi numeroase casete trasate. S-au evidenţiat atunci zidurile despărţitoare şi fundaţia zidului de faţadă al chiliilor, databile în XVIII-XIX. Între aceste ziduri de compartimentare se mai păstrau pavajele din cărămidă (Păunescu et al. 1997; Păunescu, Renţa 2011).
Unele dintre secţiuni, perpendiculare pe zidul de incintă, la interior şi exterior, au adus precizări şi despre infrastructura acestuia. Deşi afirmată, existenţa unor depuneri sau materiale arheologice databile în prima sa fază de evoluţie (prima jumătate a sec. al XVII-lea) nu este clar decelabilă.
O cercetare arheologică preventivă recentă (februarie 2022), cu prilejul construirii unui lumânărar, amplasat la 10 m nord de biserica mănăstirii, a demonstrat că spaţiul dintre latura nordică a biserii din sec. al XIX-lea şi zidul de incintă, în proporţie covârşitoare reclădit în anii 2000, a fost utilizat menajer, inclusiv pentru depozitarea de resturi ale materialelor de construcţie utilizate mai cu seamă la refacerea incintei. Chiar dacă unele fragmente ceramice pot fi datate în sec. al XIX-lea, ele sunt în poziţie secundară – întotdeauna, în toate depunerile au fost descoperite materiale contemporane – fragmente de sticlă (de geam, dar şi de recipiente, inclusiv de şampanie – element de datare coerent), de cărămidă şi mortar (utilizate la refacerea zidului de incintă din anii 2000 şi din anii 1975-1977), cuie de fier, bucăţi de lemn, plastic. Suprafaţa cercetată a fost afectată brutal de aceste lucrări, inclusiv prin foarte probabile redislocări de sedimente. Nu există nici măcar aşteptatul nivel de distrugere a bisericii şi a incintei din 1838, când un cutremur afectează iremediabil ansamblul. Important de menţionat este însă faptul că această stratigrafie se dezvoltă pe un nivel de lœss (a cărui limită superioară nu este orizontală, plasându-se între 0,66 şi 0,78 m adâncime), caracteristic terasei râului Ialomiţa şi nu luncii sale (Bem 2022).

Cercetările arheologice din 1995-1996, s-au realizat prin 20 de secţiuni şi numeroase casete trasate. S-au evidenţiat atunci zidurile despărţitoare şi fundaţia zidului de faţadă al chiliilor, databile în XVIII-XIX. Între aceste ziduri de compartimentare se mai păstrau pavajele din cărămidă (Păunescu et al. 1997; Păunescu, Renţa 2011).