Opinia cea mai des acceptată este aceea că monumentul triumfal de la Adamclisi aparţine epocii împăratului Traian. Astfel, baza circulară, tamburul cilindric, baza hexagonală etajată şi trofeul - toate acestea, luate separat, se găsesc în repertoriul arhitecturii romane din secolul I e.n. În privinţa corpului cilindric şi a crenelajului, Tropaeum Traiani este mai apropiat de monumentele din Italia decât de cele din Orient. Corpul cilindric pare inspirat de la tamburul monumentelor funerare de piatră cu merlatură (ex. Caecilia Metella , L. Munatius Plancus, Falerii, Vicovaro, Tor di Quinto etc.). Baza hexagonală a suprastructurii, compusă din două etaje, are corespondente numeroase în monumente poligonalele din Italia.
Tropaion-ul, ultima parte arhitecturală a monumentului triumfal de la Adamclisi, ce surmonta baza hexagonală superioară, era aşa de răspândit şi standardizat în secolul I p. Chr., în imperiu, încât constituie o preluare clară, după cum o dovedesc reprezentările sale sculpturale, numismatice sau de pe camee şi geme. Grupul statuar ce-l înconjura este existent, de asemenea, şi la alte trofee, între care şi la cel din Alpi. Deci la monumentul de la Adamclisi întâlnim o concepţie arhitecturală originală, în care cele patru părţi arhitecturale reprezintă tot atâtea surse diferite de inspiraţie din arhitectura monumentală romană: baza circulară cu trepte de jur împrejur, după templele romane cu astfel de subasment, tamburul cilindric cu balustradă crenelată de la monumentele funerare de a cest fel de la Roma şi împrejurimi, baza hexagonală etajată a suprastructurii reamintind de alte monumente funerare romane (altarele poligonale) şi, în sfârşit, trofeul cu grupul statuar aşa de răspândit în arta monumentală romană.
Pilonul pătrat din blocuri de talie din emplecton, luat împreună cu baza etajată hexagonală ce-l surmonta, inclusiv trofeul din vârf, face ca pilonul să nu mai apară doar ca o soluţie tehnică, aşa cum este de fapt, ci reproduce o formă arhitecturală monumentală romană, pe cea a turnurilor rectangulare fie cu trofeu în vârf, din Gallia, de pe Valea Iscrei, fie cu rost funerar ca "Tomba di Terone" de la Agrigento, din Sicilia. Monumentul de la Adamclisi apare ca o îmbinare, din proiect , a două tipuri de monumente romane : a turnului rectangular şi a celui cu corp cilindric de tipul monumentelor funerare din Roma şi împrejurimi, de pe coastă. O discuţie extinsă cu privire la reliefurile figurative de pe monument poate fi consultată în volumul Tropaeum Traiani II. Monumentele Romane, de Mihail Sâmpetru (vezi lista bibliografică).

Acest istoric al cercetărilor este extras din volumul Tropaeum Traiani II. Monumentele Romane, de Mihail Sâmpetru (vezi secţiunea „Bibliografie”).

Primele cercetări arheologice la tumul au fost realizate în 1895-1896, sub coordonarea lui Grigore Tocilescu. După moartea lui Gr. Tocilescu în 1909, nu s-au mai făcut cercetări la tumulul de lângă monumentul triumfal până în anul 1971, când săpăturile au fost reluate. De-a lungul timpului, relieful movilei a fost mult modificat de săpăturile precedente. În centrul movilei şi în părţi, cu excepţia celei de est, s-au constatat în 1895 gropi făcute de căutători de comori sau de piatră, realizate cu mulţi ani înainte de cercetarea întreprinsă de Gr. Tocilescu.La nord-est, vest şi sud-vest sunt trei gropi adânci, urme ale secţiunilor largi practicate la sfârşitul veacului trecut, sub conducerea lui Gr. Tocilescu. O săpătură adâncă, în formă de pâlnie, făcută în mijlocul movilei, pe urma căutătorilor de comori, a contribuit, de asemenea, la modificarea conicităţii. Săpăturile ulterioare i-au modificat şi mai mult forma (informaţii extinse despre săpături şi stratigrafie pot fi consultate în volumul Tropaeum Traiani II. Monumentele Romane, de Mihail Sâmpetru). Tumulul a fost construit din piatră, lemn şi pământ fiind compus din patru ziduri concentrice inelare de piatră, o construcţie de sprijin din lemn, lângă zidul nr. 2 , şi o întocmire rezemătoare din bolovani de calcar pentru zidul numărul trei.Zidul inelar nr. 1 a fost realizat din blocuri de calcar cu mortar alb (opus quadratum), cu bucăţi de cărămidă mari şi rare în compoziţie, cu rosturi groase de cea 10 cm, de la înălţimea de 2 m până sus la 3,50 m înălţime. Partea de jos de la talpă până la 2 m înălţime a zidului a fost construită, cu emplecton din bolovani de carieră cu mortar (opera caementicia) .Diametrul exterior al zidului nr . 1 , cu conturul unui cerc perfect este de 10,40 înălţimea lui fiind de 3,50 m. Diametrul interior a fost înregistrat cu aproximaţie, deoarece de sus aproape până la bază faţa zidului nu se mai păstrează, cu excepţia asizei de jos la nivelul căreia spaţiul circular interior are un diametru de 3,60 m.Zidul inelar nr. 2 se află la 5,25 m distanţă de zidul circular central. Grosimea lui este de 0,90 m la est şi respectiv 1,05 m la vest. Spre deosebire de zidul nr. 1 este clădit în întregime din bolovani de calcar de carieră, pe alocuri incluzând şi blochete de piatră de talie şi este legat tot cu mortar.Zidul inelar nr. 3 se află doar la 1 m de zidul nr. 2 la est, iar la vest la cea 0,80 m. Este construit tot din bolovani de calcar de carieră cu legătură de mortar şi are grosimea de 1 m (la est), iar la vest doar ele 0,60 m sus .Zidul inelar nr. 4, cel mai scund, se află la 3,20 m distanţă de zidul nr. 3, la est, iar la vest la 5 m depărtare şi are 0,90 m grosime. La est se termină în trepte. Ca şi precedentul este alcătuit din bolovani de carieră cu legătură de mortar alb. În secţiunea sud nu a fost găsit în săpături. Pe parcursul cercetărilor s-a constatat existenţa a două structuri de sprijin: 1. Construcţia de sprijin din lemn de stejar şi 2. un zid de sprijin (o zidărie din bolovani de calcar ce umplea, descrescând, spaţiul dintre zidurile nr. 3 şi 4. La est a fost construită cu mortar, în vremea ce la vest este realizată cu legătură de pământ).

Ruina altarului funerar militar a fost descoperită şi cercetată de către Grigore Tocilescu şi colaboratorii săi, în 1896. Noi cercetări arheologice au avut loc în 1968 şi 1977.Din inscripţia altarului militar, foarte fragmentară şi cu multe lacune esenţiale privind împăratul, data şi numele comandantului din capul listei, nu se poate stabili vremea înălţării lui, fapt care i-a determinat pe unii cercetători să-1 atribuie altei epoci (lui Domiţian de pildă) împreună cu construcţia tumulară de la care nu avem documente epigrafice. Conform lui Mihai Sânpetru, dispunem de o dovadă certă că cele trei monumente formau un ansamblu comemorativ unitar, deoarece există o relaţie geometrică incontestabilă, centrele monumentelor amintite (altarul, tumulul şi monumentul triumfal) formând un triunghi isoscel, vârful acestuia fiind centrul altarului militar.în privinţa altarului, starea jalnică în care s-a păstrat, doar baza cu trepte şi aceasta distrusă în bună parte, ne pune în situaţia de a nu ne da seama decât cu greu şi parţial de linia arhitectonică şi elementele care îi compuneau elevaţia. Deducem forma după baza patrulateră şi după cele câteva piese existente. Necunoscând înălţimea altarului, nu putem şti dacă a avut mai mult de două "etaje" după cum s-a presupus. Edificiul a fost distrus încă din antichitatea târzie. Nu a mai rămas din el decât baza cu câteva trepte in situ pe laturile de nord şi de est. Construcţia, de formă pătrată, avea laturile de 15,96 (54 picioare romane sau 9 module), cea din interior de 8,87 m (30 picioare romane sau 5 module). Aceasta a fost realizată din blocuri mari de talie legate cu mortar (opus quadratum ).Faţadele altarului, reconstituite în plan după regulile de simetrie, măsurau câte 12 ,42 m ( 42 picioare romane sau 7 module). Modulul folosit la altar era tot de 6 picioare romane, identic cu cel utilizat la monumentul triumfal si la tumul. Aspectul arhitectural şi elevaţia nu mai pot fi reconstituite decât cu multă probabilitate, din cauza numărului prea mic de elemente de arhitectură ce au mai putut fi găsite în săpături.Piatra folosită la construcţie a fost extrasă dintr-un orizont de calcare numulitice şi este identică cu cea utilizată la ridicarea zidurilor concentrice inelare ale tumulului. Grosimea fundaţiei, din bolovani de carieră şi mortar, este de 3,54 m (12 picioare romane sau 2 module). Treptele construcţiei începeau de la marginea fundaţiei şi ocupau probabil jumătate din lăţimea acesteia (1,77 m sau 6 picioare romane = 1 modul), cealaltă jumătate revenind grosimii zidului. Nici forma învelitorii "acoperişului " nu se poate preciza, posibil să fi fost cu pantă în două ape. Săpăturile au scos la lumină o mare cantitate de fragmente de ţigle din pastă roşie, bine arsă, provenite de la învelitoare.Spaţiul patrulater interior a fost umplut de la început cu pământ sau bolovani de carieră (şi pământ), construcţia înfăţişându-se ca un masiv de zidărie realizată în două tehnici diferite, cu şi fără mortar, exceptând faţadele din piatră de talie (blocuri şi lespezi pentru inscripţie). înălţimea edificiului posibil să fi fost de 10,64 m (36 picioare romane sau 6 module). În privinţa formei iniţiale, elementele de arhitectură descoperite fiind foarte puţine, arhitectul George Niemann nu s-a încumetat să reconstituie decât faţada de răsărit şi aceea doar până la o anumită înălţime şi cu multă probabilitate. Gr. Tocilescu a presupus pentru construcţie o formă piramidală cu trei etaje, de tipul acelora întâlnite în apoteozări ce se pot vedea pe monedele unor împăraţi romani din secolele II-III p. Chr. Înălţimea de 6 m indicată de Gr. Tocilescu era doar cea a părţii de jos a construcţiei, după care ar fi urmat două sau trei etaje, deci cel puţin dublă pentru întregul edificiu. Gr. Tocilescu a conchis, la încheierea săpăturilor, că interiorul altarului nu a fost o cameră funerară, în care să fi fost depuse urne cu cenuşa celor căzuţi, negăsindu-se în urme de oseminte, de cenuşă sau vase de lut ars ce ar fi putut servi ca urne cinerare. Cele mai importante descoperiri făcute la altarul funerar militar în săpăturile vechi au fost cele epigrafice (informaţii suplimentare despre aceste descoperiri pot fi consultate în volumul Tropaeum Traiani II. Monumentele Romane, de Mihail Sâmpetru).