În urma cercetărilor arheologice preventive s-a constat că ceastă clădire a fost construită în secolul al XVIII-lea. Pe baza observaţiilor obţinute în timpul releveului şi anume identificarea unui fragment de zidărie - mortar de var şi cărămizi înguste - localizat pe faţada de nord-est s-a presupus că zidurile vechii clădiri au fost înglobate în noua construcţie, în urma intervenţiilor din perioada 1892-1896 realizate de arhitectul Paul Gottereau
Documentul care certifică existenţa unei reşedinţe a familiei Basarab Brâncoveanu Bibescu este planul din anul 1864. Denumirea sub care este înregistrată este aceea de „castel”. Prima imagine a acestei reşedinţe este redată de o carte poştală care poartă titlul „Palatul principelui Bibescu” indicând proprietarul – domnitorul Gheorghe Bibescu. Construcţia ar putea fi datată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta se desfăşoară pe două niveluri şi era înconjurată, pe trei laturi, de arbori înalţi având amenajat în partea din faţă un rond de flori. Faţadele sunt tratate simetric elementul central fiind constituit de un volum închis, desfăşurat pe ambele niveluri, care adăpostea la parter vestibulul. La nivelul etajului, deasupra intrării principale, a fost prevăzut un balcon din lemn. Acoperişul clădirii era în patru pante.
Modificări importante au fost aduse clădirii în perioada interbelică la comanda prinţului Constantin Basarab Brâncoveanu. Proiectul a purtat semnăturile a doi mari arhitecţi, G. M. Cantacuzino şi August Schmiedigen. Clădirii i-a fost adăugat un nivel, mansarda, fiind prevăzute încăperi destinate servitorilor. Pe latura de vest clădirea a fost extinsă cu o terasă deschisă, desfăşurată pe două niveluri, iar pe faţadele de nord-est şi sud-est, la nivelul parterului au fost extinse câteva încăperi cu spaţii asemănătoare unor „sacnasiuri”. În această etapă au fost adăugate şi două extensii de-o parte şi de alta a faţadei principale care au accentuat efectul de monumentalitate a edificiului. Învelitoare de şindrilă a fost înlocuită cu una realizată din ţiglă, volumele „sacnasiurilor” având învelitoare din tablă. Tipul de balustradă întrebuinţat la terasă de la nivelul etajului se regăseşte la balcon şi la interior, la scară principală de acces la nivelul etajului. Aspectul clasic, unitar al clădirii a fost păstrat, intervenţiile fiind ponderate.
După 1948, funcţiunea clădirii s-a schimbat din locuinţă privată în locuinţă colectivă, sanatoriu TBC, ultima funcţiune avută înainte de retrocedare fiind aceea de hotel. În acest interval de timp au fost realizate compartimentări interioare la toate nivelurile clădirii.