Cercetările arheologice din campania 2015 de la Cioroiu Nou au vizat pentru prima dată, după reluarea investigaţiilor în anul 2000, o zonă situată în afara fortificaţiei romane, pe un teren privat din imediata vecinătate nordică a castrului. Lipsa culturilor agricole a permis deschiderea a trei secţiuni orientate nord–sud, dintre care S 1/2015, amplasată la circa 3 m nord de pârâul Eruga, a demonstrat că fortificaţia nu depăşea spre nord linia actualului curs al apei. Stratigrafia secţiunii a fost afectată parţial de un cuptor modern de ars cărămizi, însă capetele sale au păstrat două niveluri succesive de locuire romană, sub care s‑a identificat un nivel preistoric bogat în unelte şi arme de silex. În partea sudică a secţiunii S 1/2015 a fost documentată o aglomerare de fragmente ceramice, oase, zguri metalice şi materiale de construcţie, depuse pe un nivel uşor înclinat, fără a reprezenta o groapă menajeră propriu‑zisă. Au fost identificate mai multe complexe: o groapă ovală (G 3) cu urme de arsură, o amenajare patrulateră cu fragmente de ţigle şi cărămizi, precum şi o groapă menajeră (G 2) cu diametrul de 1,40 m. În capătul nordic, groapa G 1, adâncă de 2,10 m, a furnizat un inventar bogat – ceramică, materiale de construcţie, zguri, oase, un soclu de statuetă din bronz şi un ac de os – permiţând datarea ei în prima jumătate a secolului III. Secţiunile S 2/2015 şi S 3/2015, situate mai aproape de drumul actual, au scos la iveală o clădire romană cu fundaţii de piatră, surprinsă imediat sub nivelul vegetal. Fundaţiile, aflate la –0,50 m, definesc un edificiu de aproximativ 7,10 × 6,65 m, construit din pietre fasonate de calcar, fragmente de ţigle şi cărămizi legate cu mortar de bună calitate. Zidurile, groase de 50–60 cm, includ contraforţi exteriori din ţigle pe latura de nord‑est, un element arhitectural rar în aşezarea civilă de la Cioroiu Nou şi distinct de tehnicile constructive din interiorul fortificaţiei. Materialul arheologic descoperit în interiorul clădirii – fragmente ceramice, oase, tubuli de hypocaust, monede – confirmă datarea acesteia în secolul III, deşi funcţia ei rămâne deocamdată neclară. Ansamblul descoperirilor din campania 2015 demonstrează existenţa unei zone de locuire civile active la nordul fortificaţiei, cu niveluri succesive de ocupare, complexe menajere, structuri constructive solide şi o stratigrafie care documentează atât epoca romană, cât şi o fază preistorică anterioară

Săpăturile arheologice din 2014 de la Cioroiu Nou au continuat cercetarea sectorului nord‑vestic al fortificaţiei, în pofida ploilor abundente din august–septembrie. Redeschiderea unor intervenţii mai vechi, începute în 2010 în vecinătatea de nord‑est a edificiului termal al detaşamentului Legiunii VII Claudia, a permis completarea informaţiilor privind structura şi evoluţia acestuia. În colţul de nord‑vest a fost identificată o nouă cameră timpurie, cu ziduri de 0,60 m grosime şi fundaţii la –1,20 m, săpate direct în pământul galben. Această încăpere, care închidea planul rectangular al termelor, fusese însă dezafectată şi demantelată într‑o fază ulterioară. Motivul dezafectării a devenit clar în urma cercetărilor din 2014: la sfârşitul secolului al II‑lea a fost ridicată o nouă construcţie cu ziduri de piatră şi cărămidă, ale cărei fundaţii se aflau cu circa 30 cm deasupra celor ale termelor. Raportul stratigrafic demonstrează că această clădire a suprapus parţial edificiul termal, determinând abandonarea camerei timpurii. Construcţia târzie, compartimentată în mai multe încăperi, a furnizat un material arheologic bogat: fragmente de amfore Dressel 24 similis, ceramică romană fină, ceramică dacică lucrată cu mâna, un tipar metalurgic, un inel cu gemă, opaiţe şi diverse obiecte din fier, bronz şi sticlă, indicând o activitate intensă şi diversificată. Extinderea săpăturilor spre nord a arătat că clădirea B din prima jumătate a secolului al III‑lea era mult mai amplă decât se cunoştea anterior, cu fundaţii solide din calcar dispuse pe mai multe asize. Funcţia ei rămâne încă necunoscută, însă materialul descoperit — ceramică, metal, sticlă, oase animale, monede — confirmă o utilizare intensă. Acest nivel constructiv se încheie printr‑o distrugere generală la mijlocul secolului al III‑lea, urmată de edificii modeste din a doua jumătate a secolului, realizate în mare parte din spolii. Într‑o etapă mult mai târzie, probabil în mijlocul secolului al V‑lea, platoul fortificaţiei a fost reutilizat ca zonă funerară, aşa cum indică atât descoperirile mai vechi, cât şi cele recente. Această succesiune de faze — termală, rezidenţial‑economică, apoi funerară — conturează o evoluţie complexă a sitului, reflectând transformările profunde ale comunităţii locale.

Campania arheologică din 2013 a reprezentat un moment de cotitură în cercetarea fortificaţiei romane de la Cioroiu Nou, deoarece a permis extinderea investigaţiilor în zonele rămase neexplorate la nord şi sud de clădirile B şi C. După îndepărtarea unor volume considerabile de dărâmături — rezultat al spolierii intense din epocile ulterioare — au fost identificate capătul de sud al clădirii B şi capătul de nord al clădirii C, completând astfel planul urbanistic al nucleului central al aşezării. Deşi funcţia clădirii B rămâne neclară, masivitatea fundaţiilor sale, cu o grosime de 0,70 m, sugerează un edificiu cu rol administrativ sau militar, un punct ce merită o viitoare analiză arhitecturală. Rezultatele campaniei au confirmat intensitatea activităţilor constructive desfăşurate în acest centru roman, unde clădirile cu fundaţii de piatră, pereţi de cărămidă şi acoperişuri de ţiglă dispuse pe bârne de lemn au fost ridicate după un plan urbanistic riguros, caracteristic arhitecturii romane provinciale. Inventarul recuperat în 2013 — ceramică, fibule, obiecte din fier şi bronz, piese de echipament militar, monede — reflectă o comunitate activă, bine integrată în reţeaua militară şi economică a provinciei Dacia. În contextul acestor descoperiri, situl de la Cioroiu Nou capătă un profil tot mai complex, iar ipoteza identificării sale cu Colonia Malva devine tot mai plauzibilă. Argumentele provin atât din densitatea şi calitatea descoperirilor, cât şi din informaţiile epigrafice, precum inscripţia ce atestă existenţa unui statio condus de Germanus, speculator al Legiunii VII Claudia în prima jumătate a secolului al III‑lea. Funcţiile acestui post — colectarea taxelor, supravegherea drumurilor, recrutări, aprovizionarea armatei — sunt coerente cu amplasarea strategică a aşezării în zona de câmpie fertilă. â Un element definitoriu al sitului îl constituie ceramica pictată, produsă local în unul sau mai multe ateliere, Cioroiu Nou deţinând cea mai mare cantitate de astfel de piese din întreaga Dacie romană. Această particularitate, alături de măsurile de conservare primară aplicate tuturor edificiilor şi de reconstituirea parţială a valului de pământ, a palisadei şi a unui turn de colţ, transformă situl într-un potenţial reper de turism cultural. Amplasarea sa pe drumul Craiova–Băileşti facilitează accesul publicului, iar cercetările viitoare pot continua cu cartarea aşezării civile sau studiul atelierelor ceramice.

Săpăturile arheologice din campania 2012 de la Cioroiu Nou au continuat cercetarea sectorului de nord‑vest al fortificaţiei, singura zonă neafectată de culturile agricole. După curăţarea vegetaţiei abundente şi regularizarea profilelor vechi, a fost identificat un cuptor menajer la –0,75 m, în apropierea colţului sud‑estic al termelor (clădirea A). Structura sa, marcată printr-o crustă de pământ ars şi prin resturi de oase şi ceramică, confirmă funcţia domestică. Contextul general al sitului reflectă însă aceeaşi problemă întâlnită în întreaga Oltenie: spolierea sistematică a edificiilor romane, care obligă la reconstituirea planurilor pe baza amprentelor rămase în sol. În interiorul fortificaţiei, clădirile A, B şi C — toate databile în prima jumătate a secolului al III‑lea — formează nucleul arhitectural cercetat în campaniile recente. Clădirea B, situată la 5 m nord de terme, prezintă ziduri groase de 0,70 m şi compartimentări interne, iar materialele descoperite (ceramică, ţigle, monede, bronz, os) indică o funcţionalitate romană obişnuită, posibil legată de viaţa cotidiană a garnizoanei. Clădirea C, lungă de 15,70 m, cu pavaj de pietre de râu şi sâgă, a furnizat un material arheologic bogat, inclusiv fragmente de statui de bronz şi zgură de plumb, sugerând activităţi meşteşugăreşti sau cultuale. Toate cele trei clădiri prezintă urme de incendiere violentă, iar absenţa monedelor ulterioare mijlocului secolului III permite asocierea distrugerii lor cu războiul cu carpii din 247. După acest episod, activitatea constructivă a fost reluată, dar noile edificii — ridicate la nord de clădirea B şi chiar peste pavajul clădirii C — sunt vizibil mai modeste: ziduri subţiri (0,30–0,40 m), trasee incomplete şi materiale provenite din spolierea clădirilor anterioare. Aceste construcţii târzii, databile doar generic după mijlocul secolului III, par improvizate şi adaptate unei faze de reorganizare post‑distrugere, fără monumentalitatea primei etape. În exteriorul clădirilor, cercetarea sistemului defensiv a confirmat existenţa a două valuri, două şanţuri şi o bermă, similare celor identificate pe celelalte laturi ale fortificaţiei. Fossa 1 şi Fossa 2, ambele în formă de V, conţin în umplutură fragmente ceramice, ţigle, cărămizi şi chiar un fragment de coloană, indicând colmatarea lor în perioade de spoliere şi locuire ulterioară. În afara sistemului defensiv au fost identificate gropi menajere cu ceramică, materiale de construcţie fragmentare şi oase de animale, completând imaginea unei zone intens utilizate şi remodelate de-a lungul secolelor.

Primele etape ale campaniei arheologice din 2011 de la Cioroiu Nou au fost dominate de lucrări pregătitoare: curăţarea vegetaţiei abundente crescute după ploile din acel an, demontarea martorilor de pământ rămaşi din campania precedentă şi stabilizarea malurilor surpate. În aceste martori au fost identificate şi resturi provenite din terme, inclusiv fragmente ceramice şi materiale constructive. Finanţarea a fost asigurată de Consiliul Judeţean Dolj şi Muzeul Olteniei Craiova, iar echipa de muncitori a fost formată din localnici ai satului Cioroiu Nou. Activitatea propriu‑zisă de cercetare s‑a concentrat asupra clădirii situate la est de terme, descoperită în 2010, unde au fost eliminate ultimele porţiuni de pământ neexcavate şi au fost curăţate profilele pentru a clarifica structura complexului. În zona nordică a acestei clădiri au fost identificate urme clare ale unei distrugeri prin incendiu: tăciuni, cenuşă, ceramică arsă secundar şi monede afectate de foc (Hadrianus, piese din sec. III). Numeroase fragmente de chirpic provenite de la tavane păstrează amprente de elemente vegetale şi urme de ardere, indicând un incendiu violent, cel mai probabil asociat cu invazia carpilor din anul 247. Tot aici a fost descoperită o groapă menajeră cu ţigle, cărămizi, vase, rebuturi ceramice, oase şi fragmente de sticlă, confirmând funcţionarea domestică a clădirii. Zidurile vestice şi estice ale construcţiei au putut fi reconstituite parţial, în ciuda spolierii masive suferite în epocile ulterioare. Pentru verificarea continuităţii zidului lung identificat în 2010, au fost deschise numeroase casete (C 29–C 39), atât la nord, cât şi la sud de clădire. Săpăturile nu au mai fost duse până la solul viu, ci s‑au oprit pe nivelurile unde au fost observate urme constructive, urmând ca adâncirea să fie realizată în campania următoare. Între terme şi clădirea estică se conturează o altă construcţie, de aproximativ 9 × 6 m, probabil ulterioară termelor, dar încă neclară ca funcţie. Planul clădirii principale sugerează un coridor central pavat cu piatră, flancat de camere laterale; una dintre acestea, surprinsă în C 30–C 31, păstrează chiar o bucată de mortar cu amprenta unui picior uman încălţat, imprimată în momentul ridicării edificiului. Demantelarea clădirilor a fost intensă, multe ziduri fiind distruse până la dispariţie, cu excepţia fundaţiilor termelor, mai bine conservate datorită adâncimii lor. În campania 2011 au fost realizate lucrări de conservare primară, folosind materiale similare celor antice, şi reparaţii la terme, afectate de intemperii. Materialul arheologic recuperat este bogat şi variat: ceramică, cărămizi ştampilate, obiecte din fier şi bronz, monede, fragmente de sticlă şi ustensile medicale, inclusiv ace şi spatule, confirmând existenţa unei activităţi medicale în zonă, atestată şi de descoperirile mai vechi.

Cercetările arheologice din 2010 de la Cioroiu Nou au dus la identificarea clădirii situate la est de terme, împreună cu zidul ei lung nordic, surprins în secţiunea S 1 / 2010, precum şi la descoperirea unui cuptor care a devenit reper stratigrafic în campania următoare; în aceeaşi etapă au fost observate spolieri masive ale zidurilor, unele fiind deja scoase aproape în totalitate de căutătorii de piatră, iar planul clădirii a început să se contureze prin surprinderea unei camere laterale şi a coridorului central, alături de recuperarea materialelor ceramice şi de construcţie ce au confirmat funcţionarea complexului înainte de distrugerea sa violentă.

Săpăturile din 2009 de la Cioroiu Nou, desfăşurate pe terenul achiziţionat de ONG‑ul Alexis Project, au permis pentru prima dată dezvelirea sistematică a termelor ridicate în colţul de NV al fortificaţiei romane de către un detaşament al Legiunii VII Claudia. După ani de sondaje menite să identifice clădirea şi stratigrafia, achiziţia terenului a făcut posibilă scoaterea sa din circuitul agricol şi dedicarea exclusivă cercetării. Cele 16 casete de 4 × 4 m, curăţate şi eliberate de martori în 2009, au scos la iveală o clădire termală bine conservată în fundaţii, devenită ulterior primul monument arheologic vizitabil al judeţului Dolj. Elementul central documentat este o sală mare dreptunghiulară, orientată NV–SE, cu ziduri de 0,50 m grosime şi o absidă semicirculară spre V, indicând existenţa unui bazin cu apă caldă — situaţie comparabilă cu termele de la Slăveni. Fundaţiile, săpate în pământul galben, se păstrează până la 1,20 m, iar pavimentul original din opus signinum este conservat fragmentar. Interiorul sălii este ocupat de o instalaţie de hypocaust cu 6 × 7 rânduri de pilae, realizate din cărămizi ştampilate LEG VII CL, unele cu urme de arsură. Descoperirea ţiglelor tegulae mammatae şi a tuburilor ceramice confirmă un sistem mixt de încălzire, atât prin pardoseală, cât şi prin pereţi. Pe latura estică a fost identificată o încăpere pătrată, interpretată ca apodyterium, cu fundaţii solide din piatră şi o intrare de 1,20 m lăţime. Lipsa instalaţiei de încălzire şi prezenţa unui canal de scurgere construit din cărămizi de 27 × 27 cm — în care au fost găsite monede de Faustina II şi, probabil, Gordian III — sugerează existenţa unei latrine asociate acestei camere. La mică distanţă spre N a fost descoperită şi o groapă menajeră, întărind interpretarea funcţională a ansamblului. Datarea termelor rămâne provizorie, însă monedele, fibulele, stratigrafia şi ştampilele de pe cărămizi, coroborate cu inscripţia speculatorului Germanus, indică utilizarea lor în prima jumătate a secolului al III‑lea. Nivelul consistent de dărâmături şi urmele puternice de incendiere sugerează o distrugere violentă, probabil în contextul atacului carpilor din anul 247. Cercetările viitoare vor putea completa planul clădirii şi vor rafina cronologia acestui important complex termal din Dacia romană.

Săpăturile arheologice desfăşurate la Cioroiu Nou în campania anului 2008 au beneficiat de condiţii excepţionale: finanţare adecvată, vreme favorabilă şi un număr sporit de muncitori, ceea ce a permis extinderea cercetărilor în sectorul de nord‑vest al fortificaţiei. Cercetările s-au desfășurat în două etape, mai întâi, de-a lungul lunii iulie, și mai apoi în septembrie. Terenul fusese achiziţionat anterior de fundaţia Alexis Project pentru a fi scos din circuitul agricol şi dedicat exclusiv cercetării ştiinţifice. În acest perimetru au fost deschise 16 casete pătrate de 4 × 4 m, separate prin martori de 0,60 m, care asigurau circulaţia în siguranţă. S-a săpat până la adâncimi de 1,80–2 m, unde apare solul viu şi pânza freatică, permiţând documentarea stratigrafiei şi a complexelor romane. Cea mai importantă descoperire a campaniei a fost dezvelirea unui edificiu de mari dimensiuni cu hypocaust, interpretat ca o clădire termală militară. Fundaţia din piatră legată cu mortar, păstrată pe o înălţime de până la 1,20 m, indică o construcţie solidă, tipică arhitecturii romane din secolul al III‑lea. Suprastructura era realizată din cărămizi, iar acoperişul din bârne de lemn acoperite cu ţigle şi olane. Numeroasele cărămizi şi ţigle ştampilate LEG VII CL confirmă prezenţa unui detaşament al Legiunii VII Claudia, probabil responsabil atât de ridicarea clădirii, cât şi de utilizarea ei. Datarea în prima jumătate a secolului al III‑lea este susţinută de materialul arheologic, epigrafie, monede şi stratigrafie. Materialul descoperit este extrem de variat şi bogat, indicând existenţa unei comunităţi active şi a unui atelier ceramic în apropiere. Ceramica de uz casnic, ceramica pictată, obiectele din sticlă, os, fier şi bronz reflectă viaţa cotidiană şi activităţile economice ale aşezării. Un altar fragmentar cu inscripţie a fost recuperat din pârâul Eruga, iar un fragment de coronament funerar reprezentându‑l pe Thanatos, zeul morţii, completează repertoriul sculptural al sitului. Aceste descoperiri întregesc imaginea unui centru militar‑civil roman bine dezvoltat. Starea excelentă de conservare a fundaţiilor termelor face posibilă, cel puţin teoretic, o restaurare parţială a edificiului, mai ales că situl se află în imediata vecinătate a localităţii moderne şi este uşor accesibil pe drum asfaltat. Forţa de muncă necesară ar putea fi asigurată local, ceea ce sporeşte fezabilitatea unor proiecte viitoare de conservare şi valorificare. Campania 2008 confirmă importanţa strategică şi economică a Cioroiului Nou în epoca romană şi deschide direcţii noi de cercetare, precum analiza instalaţiei cu hypocaust, studiul materialului ceramic sau contextualizarea prezenţei Legiunii VII Claudia.

Fortificaţia de la Cioroiu Nou a beneficiat în 2007 de o campanie de cercetări desfăşurată în două etape, între 8–18 şi 22–27 octombrie, pe terenul din sectorul de nord‑vest, recent achiziţionat de asociaţia Alexis Project pentru amenajarea unei viitoare rezervaţii arheologice. Amplasarea casetelor C1–C3 la periferia acestui lot a urmărit identificarea unor eventuale edificii romane din piatră sau cărămidă, într‑o zonă care, în campaniile anterioare, oferise atât material arheologic bogat, cât şi o stratigrafie complexă. Această schimbare de regim juridic deschide perspectiva conservării şi valorificării turistice a sitului în campaniile viitoare, odată cu dezvelirea şi restaurarea structurilor. Caseta C1 (4 × 4 m), situată lângă drumul de tarla ce traversează fortificaţia, a evidenţiat o succesiune clară de faze romane. Sub solul arabil încărcat cu fragmente ceramice şi materiale de construcţie, a fost identificat un nivel târziu, probabil din secolul III, cu două faze constructive separate de un şir discontinuu de cărămizi. Prezenţa pietrelor şi a mortarului sugerează existenţa unui edificiu cu fundaţie de piatră, iar descoperirea vârfurilor de suliţă şi a ceramicii de uz casnic confirmă caracterul militar‑domestic al zonei. Sub acest nivel se află un strat negru, databil la începutul secolului II datorită amforelor şi unui denar de Hadrianus, urmat de nivelul viu, steril, la circa –1,50 m. Caseta C2 (6 × 2 m), amplasată lângă pârâul Eruga, a prezentat o stratigrafie similară, dar cu indicii clare ale unei zone periferice: lutul galben provenit din săparea şanţurilor fortificaţiei, fragmente ceramice şi de construcţie, numeroase oase de animale şi urme de arsură care marchează un final violent al locuirii. În profilul nordic a fost surprins colţul unei fundaţii din calcar, probabil aparţinând unui edificiu roman, iar sub nivelurile superioare a fost identificat acelaşi strat negru de secol II, cu tăciuni, cenuşă şi chirpic, corespunzător fazelor timpurii ale ocupării sitului. Caseta C3 (4 × 2 m) a urmărit continuarea zidăriei surprinse în C2, însă structura nu a mai fost regăsită. În schimb, stratigrafia identică şi materialul arheologic abundent — ceramică, fragmente de mortaria, ţigle şi cărămizi — confirmă densitatea locuirii şi activităţilor din această zonă a fortificaţiei. Campania 2007 a adus astfel rezultate consistente: elemente de pavaj, arme, ceramică pictată şi de uz comun, materiale de construcţie şi indicii ale unor edificii încă nedescoperite, consolidând imaginea unui centru roman activ şi complex.

Rezultatele campaniei din 2006 de la Cioroiul Nou conturează o imagine coerentă asupra sectorului de sud‑vest al fortificaţiei, unde secţiunea E–V de 40 × 2 m a permis verificarea stratigrafiei şi a sistemului defensiv. În extremitatea estică a fost surprins un pilon de zidărie demantelat, probabil aparţinând unei clădiri de mari dimensiuni. Imediat spre vest, pe circa 11,5 m, stratul gros de cenuşă, arsură şi material arheologic indică distrugerea violentă a acestei construcţii, foarte probabil în contextul invaziei carpilor din 247, fenomen deja documentat în alte puncte ale sitului. Această corelare cronologică, susţinută de inventarul ceramic şi metalic, confirmă existenţa unui episod de incendiere masivă în mijlocul secolului al III‑lea. În partea central‑vestică a secţiunii, începând cu caroul 12, stratigrafia coboară vizibil datorită apariţiei elementelor defensive. Au fost identificate două şanţuri de apărare: Fossa I, cu o lăţime de 7,60 m şi o adâncime de 3 m, şi Fossa II, mai îngust, de 2 m lăţime şi circa 2 m adâncime. Prezenţa cochiliilor de melci pe fundul ambelor şanţuri demonstrează că acestea erau umplute cu apă în antichitate. Umpluturile bogate în ceramică, ţigle, cărămizi, chirpic şi oase indică un proces de astupare intenţionată, nu o colmatare naturală. Descoperirea unei ceşti dacice lucrate cu mâna în Fossa II reprezintă primul astfel de artefact identificat la Cioroiul Nou şi sugerează contacte sau prezenţe locale în fazele târzii ale utilizării sistemului defensiv. În capătul vestic al secţiunii, peste nivelul de umplere al şanţurilor, a fost identificat un zid orientat SE–NV, construit din piatră şi fragmente de cărămizi şi olane, legate cu mortar, aşezat direct pe pământul viu. Această structură, împreună cu resturile de podea de cărămidă descoperite în sondajul de 10 × 2 m, demonstrează că zona a fost reorganizată după dezafectarea şanţurilor, fiind ridicată o nouă construcţie în exteriorul fortificaţiei. Cărămizile podelei (28 × 20 × 6 cm), lipite cu lut, şi fragmentul de ţiglă cu ştampila AMBI[urus fecit] confirmă activitatea intensă a officina‑ei lui Ambiurus, bine reprezentată în sit şi în împrejurimi. În ansamblu, campania din 2006 arată că Fossa I şi Fossa II aparţin aceluiaşi sistem defensiv, conceput pentru protejarea fortificaţiei în secolul al III‑lea. Distrugerea violentă a clădirii din sectorul estic, urmată de astuparea deliberată a şanţurilor şi ridicarea unei noi construcţii, sugerează o reorganizare a spaţiului după criza carpilor. Situaţia stratigrafică, corelată cu observaţiile anterioare, indică posibilitatea existenţei unui al treilea şanţ spre vest, ipoteză ce urmează a fi verificată în campaniile viitoare.

Fortificaţia romană de la Cioroiul Nou, punctul Cetate, se conturează în 2005 ca un obiectiv militar de mari dimensiuni, consolidat în etapa târzie a prezenţei romane în zonă. Cu un perimetru de aproximativ 240 × 135 m şi un sistem defensiv complex — fossa, bermă şi vallum — fortificaţia găzduia o statio a Legiunii VII Claudia, fapt dovedit prin inscripţii şi cărămizi ştampilate. Campania din 2005 a vizat colţul de NV, unde se presupunea existenţa postului militar, deschizându-se două secţiuni orientate E–V. În S1/2005, stratigrafia a relevat o succesiune clară de niveluri: sub stratul vegetal şi un nivel vânăt‑gălbui, a apărut o platformă groasă de ţigle şi olane arse, interpretată ca resturile unui acoperiş distrus violent. Nivelul inferior a furnizat o ţiglă cu ştampila olarului Ambiurus, iar în c. 4 a fost identificată o structură de ţigle şi cărămizi dispuse ca un „zid” N–S, contemporan cu ultima fază de fortificare. Sub acesta, la –0,75 m, a fost descoperit un complex oval cu pereţi arşi, probabil un cuptor menajer sau o groapă de depozitare. Cercetarea a continuat cu identificarea unor amenajări fragmentare din cărămizi (c. 5–6), posibil temelie sau podea, şi cu surprinderea pereţilor unei locuinţe din chirpic şi cărămizi (c. 7–8). Extinderea prin C1/2005 a arătat că locuinţa era mai mare decât se presupusese, iar interiorul său a oferit un material arheologic remarcabil: unguentarium de bronz, figurină Mercurius, monede de la Septimius Severus şi Marcus Aurelius, fibule de tip Aucissa şi în T, precum şi ceramică romană, inclusiv pictată. Nivelul de distrugere prin incendiu şi prezenţa unei gropi menajere cu resturi osteologice şi un vârf de spadă completează imaginea unei clădiri intens utilizate şi abandonate violent. S2/2005 a urmărit clarificarea planimetriei clădirii cu absidă şi hypocaustum cercetate anterior. Secţiunea a permis dezvelirea completă a absidei, cu diametrul de 5,07 m, şi recuperarea unui material ceramic bogat, databil în prima jumătate a secolului al III‑lea, alături de fragmente din placajul calcaros al edificiului. Această clădire termală, împreună cu locuinţele, instalaţiile menajere şi nivelurile de distrugere, confirmă existenţa unui nucleu militar‑civil activ, bine integrat în reţeaua romană din Oltenia.

Campania din anul 2004 s-a desfășurat relativ târziu, între lunile octombrie-noiembrie, întrucât terenul vizat spre a fi cercetat era încă acoperit de culturi agricole. Săpătura s-a concentrat asupra sistemului de fortificare de pe mijlocul laturii vestice a platoului fortificat . După obţinerea acordului proprietarilor, a fost trasată o secţiune S1/2004 (30x2 m), orientată E-V. Fortificaţia de la Cioroiu Nou prezintă un sistem defensiv complex, surprins în secţiune printr‑un vallum lat de 9 m, tasat până la 0,8 m înălţime şi lipsit de palisadă, urmat de o bermă de 2,5 m din humus gri‑cenuşiu şi o fossă de 6,5 m lăţime, al cărei fund, acoperit cu un strat masiv de ţigle şi cărămizi, indică o astupare voluntară încă din antichitate, nu o colmatare naturală. În spatele valului au fost identificate complexe aparţinând mai multor faze de locuire, iar materialul arheologic este variat: ceramică comună şi pictată, ţigle, cărămizi, obiecte din fier, fibule şi fragmente sculpturale. Deşi mult timp s‑a presupus că fortificaţia ar fi fost ridicată de comunitatea civilă pentru adăpost, descoperirile epigrafice vechi şi recente sugerează implicarea unei vexilaţii a Legiunii VII Claudia, cu posibilă prezenţă episodică a militarilor din Legiunea IV Flavia, ceea ce conferă sitului un caracter militar bine definit.

Cercetările arheologice sistematie din anul 2002 s-au desfășurat în luna septembrie, în zona edificiului cu hypocaustum, cu dificultate, întrucât perimetrul era încă ocupat de culturi agricole. Cele patru secţiuni trasate (S 1–4/2002), orientate E–V, au surprins fundaţiile unei clădiri romane şi câteva complexe asociate, însă fără posibilitatea de a stabili o legătură directă cu structurile investigate în 2000–2001. Stratul arabil, prezent pe toată suprafaţa, a afectat limitele superioare ale nivelului roman, antrenând materiale ceramice şi fragmente de construcţie. Totuşi, locuirea romană este bine reprezentată, iar intervenţiile ulterioare – arături şi scoateri de temelii – au complicat lectura stratigrafică. În secţiunile S 1–3 au fost identificate temeliile unei încăperi cu plan aproape pătrat, de cca. 5,5 × 5,7 m la exterior, respectiv 3,75 × 3 m la interior. Zidurile, construite din calcar, cărămizi, ţigle şi fragmente ceramice legate cu mortar, aveau o lăţime de 0,80–0,90 m şi o înălţime păstrată de 0,50–0,60 m. Scoaterea temeliilor în epocă târzie a lăsat gropi de demantelare vizibile atât în plan, cât şi în profil. În S 3, fragmente de mortar, nisip şi elemente de paviment în formă de „pişcot” sugerează existenţa unei podele amenajate, probabil aşezată peste un strat de nisip şi fixată cu mortar. Materialele de construcţie – ţigle, olane, cărămizi – indică o elevaţie din cărămidă şi un acoperiş tipic roman. Un complex aparte a fost documentat în S 3, carourile 1–2, sub zidul de nord-est: o groapă circulară cu pereţi lutuiţi şi arşi, de formă ovală, cu diametre diferite între partea superioară şi cea inferioară. Lipsa inventarului şi consistenţa friabilă a pereţilor nu permit o identificare sigură, dar funcţia sa ar putea fi aceea de cuptor menajer sau spaţiu de depozitare, ambele ipoteze fiind compatibile cu structurile domestice romane. În nivelul de locuire au fost descoperite numeroase fragmente de sticlă, o ţiglă cu ştampila [AMBI]VRV(S) F(ECIT) şi un inel de argint cu inscripţia VTF – VT(ERE) F(ELIX), elemente care completează imaginea unei zone intens utilizate şi bine integrate în economia locală. Datarea provizorie a clădirii se situează la sfârşitul secolului al II‑lea, pe baza unei monede pentru Iulia Domna găsite în interiorul încăperii. Totuşi, cercetarea incompletă şi deranjarea nivelului de locuire impun prudenţă în interpretare. Secţiunea S 4, unde se afla colţul de nord al clădirii, nu a putut fi finalizată din lipsă de fonduri şi va fi redeschisă în campania următoare. Obiectivul major al viitoarelor cercetări rămâne stabilirea unei eventuale conexiuni între clădirea documentată în 2002 şi Edificiul cu hypocaustum, pentru a clarifica organizarea şi funcţionarea nucleului edilitar roman de la Cioroiul Nou.

Cercetările arheologice sistematice din anul 2021 au avut două direcţii principale: continuarea cercetării edificiului cu hypocaustum identificat anterior şi analiza detaliată a sistemului de fortificaţie documentat în anii ’50–’60. În sectorul termal, două secţiuni paralele au permis delimitarea părţii de nord şi vest a clădirii, confirmând existenţa unui complex termal bine structurat. Descoperirea absidei, a zidurilor păstrate pe înălţimi considerabile şi a pilaelor orientate SE–NV demonstrează că instalaţia de încălzire făcea parte dintr-un edificiu amplu, cu funcţie balneară, utilizat intens în secolele II–III. În interiorul secţiunilor au fost identificate materiale caracteristice vieţii cotidiene romane – cărămizi ştampilate ale Legiunii VII Claudia, fragmente de tencuială pictată, olane, un ac de păr din os şi un fragment de mortarium. Toate acestea confirmă prezenţa unei comunităţi stabile şi a unei infrastructuri termale bine dezvoltate. Configuraţia celor şase rânduri de pilae şi conservarea lor bună permit reconstituirea funcţionării instalaţiei, integrând acest edificiu în reţeaua mai largă a structurilor termale din Oltenia romană. Pentru aprofundare se poate continua cu analiza materialului ceramic sau cu structura instalaţiei termale. Sectorul fortificaţiei a fost investigat printr-o secţiune amplă, orientată E–V, care a intersectat două şanţuri defensive în formă de „V”. Primul, necunoscut anterior, are 3 m deschidere şi 1,5 m adâncime, iar al doilea, documentat de cercetările vechi, atinge 6 m lăţime şi 2,2 m adâncime. Umpluturile lor conţin ceramică romană, materiale de construcţie, fragmente de marmură şi calcar, dar şi intervenţii medievale, inclusiv o locuinţă îngropată. Între cele două şanţuri au fost identificate urme ale unei locuiri romane modeste, cu fundaţii superficiale din lemn şi chirpici, jgheaburi de scurgere din olane şi numeroase complexe post-romane, ceea ce indică o ocupare intensă a zonei până în epoca modernă. Pentru detalii suplimentare se poate continua cu nivelurile de locuire post-romane. Cercetările au demonstrat că sistemul defensiv al aşezării este mult mai complex decât se cunoştea, iar intervenţiile agricole moderne au afectat grav topografia istorică, complicând reconstituirea evoluţiei sitului. Materialul arheologic, deşi fragmentar, confirmă existenţa unei aşezări civile de mari dimensiuni, active în secolele II–III şi apoi în valuri succesive până în secolele XIII–XVIII. Raportul recomandă achiziţionarea unei suprafeţe de teren pentru protejarea şi valorificarea sitului, în vederea restaurării edificiului cu hypocaustum şi integrării sale în circuitul turistic, mai ales în contextul viitorului culoar european.

Primele rezultate ale campaniei din 2000 de la Cioroiul Nou arată că reluarea cercetărilor, chiar cu fonduri reduse, a permis documentarea unei zone până acum necercetate: terasa vestică a aşezării, afectată în trecut de nivelări agricole. Secţiunea S.1/2000, orientată E–V şi amplasată la 300 m vest de vechiul cimitir, a traversat trei niveluri stratigrafice, dintre care ultimul – un strat galben‑maroniu – s-a dovedit cel mai bogat în complexe şi materiale. În acest nivel au fost identificate structuri de zidărie, gropi de provizii arse, o groapă adâncă cu resturi osteologice şi ceramică arsă, precum şi numeroase obiecte: monede de la Traian şi Alexandru Severus, un topor de piatră din epoca bronzului, un opaiţ cu cinci ciocuri, fragmente de sticlă, cărămizi cu semne incizate şi un proiectil de piatră. Toate acestea conturează o zonă intens locuită şi reutilizată în epoci diferite, de la preistorie la perioada romană. Descoperirea majoră a campaniei o reprezintă însă instalaţia de hypocaust din carourile 11–12 (colțul de nord-vest al castrului), unde au fost identificate bazele a şase pilae dispuse pe două rânduri NV–SE, aşezate pe cărămizi-bază şi păstrate până la nivelul platformei aflate la –1,2 m. O casetă suplimentară a permis estimarea dimensiunii instalaţiei, latura E–V măsurând aproximativ 5 m. Este a doua structură de acest tip cunoscută la Cioroiul Nou, după cea documentată sub actualul cimitir, asociată cu termele. Prezenţa numeroaselor cărămizi ştampilate ale Legiunii VII Claudia confirmă implicarea directă a armatei romane în edificarea construcţiilor locale şi relevă statutul special al aşezării în reţeaua rurală a provinciei. Deşi limitată ca suprafaţă, cercetarea din 2000 a demonstrat potenţialul arheologic ridicat al sitului, prin identificarea unei clădiri cu hypocaust şi a unor complexe variate, care completează imaginea aşezării romane de la Cioroiu. Rezultatele sugerează existenţa unui nucleu edilitar bine dezvoltat, cu funcţii termale şi gospodăreşti, integrat într-un sistem defensiv ce urmează a fi clarificat. Campania din 2001 îşi propune extinderea săpăturilor în zona şanţului şi spre interiorul fortificaţiei, pentru a defini structura şi cronologia sistemului de apărare, consolidând astfel înţelegerea rolului strategic al aşezării în Dacia romană.

În campania din 1961 au fost finalizate secţiunile S VII, S VIII şi S IX începute în 1960, iar alte trei au fost deschise, dintre care S VIII a scos la iveală o clădire dreptunghiulară compartimentată, interpretată ca un templu, în timp ce singura secţiune trasată peste colţul de nord‑vest al fortificaţiei, S III/1961, a completat documentarea planimetrică a sistemului defensiv conform planului publicat în 1967.

Săpăturile arheologice din 1960–1961 au implicat trasarea a șase secţiuni iniţiale — două în interiorul fortificaţiei, una pe latura sudică și trei în exteriorul colţului de sud vest, în zona unde fusese semnalat un depozit cu statuete — urmate de încă trei secţiuni (S VII–S IX), dintre care S VII a fost deschisă în cimitirul actual, dezvăluind sub acesta construcţii de piatră și cărămidă, inclusiv un edificiu cu hypocaustum.

Săpăturile efectuate între 30 septembrie și 15 octombrie au fost limitate la anumite zone din cauza culturilor agricole și au vizat în special colțul de sud vest al fortificației, unde o secțiune amplă a interceptat Vallum 1, berma și Fossa 1, oferind astfel primul profil publicat de la Cioroiu Nou. Alte trei secțiuni, realizate în 1959 în aceeași zonă, deși nefigurate pe plan, au avut un rol esențial în documentarea unei case romane din prima jumătate a secolului al III lea, contribuind la definirea stratigrafiei și a organizării locuirii romane timpurii din acest sector al fortificației.

Primele săpături arheologice la Cioroiu Nou. Primele cercetări arheologice din 1938, conduse de C.S. Nicolaescu‑Plopşor şi D. Tudor, au deschis primele secţiuni în colţurile nord‑est, sud‑vest şi sud‑est ale fortificaţiei, precum şi pe latura sudică şi în interiorul incintei. Documentaţia acestei campanii s‑a pierdut în timpul războiului, iar o parte dintre artefacte s‑au rătăcit, astfel că informaţiile păstrate provin aproape exclusiv din sintezele publicate ulterior de Tudor în ediţiile succesive ale lucrării Oltenia romană. În 1939, arhitectul Alfred Vincenz a ridicat un plan al fortificaţiei, completând imaginea asupra intervenţiilor timpurii şi oferind singurele repere cartografice certe pentru activitatea arheologică de până în acest an. Aceste date fragmentare permit totuşi reconstituirea zonelor investigate şi a interesului iniţial pentru structura defensivă şi organizarea internă a sitului, în lipsa materialelor originale dispărute. Săpături nepublicate au avut loc şi în necropola aferentă aşezării, unde Nicolaescu‑Plopşor a cercetat un tumul ce adăpostea un sarcofag roman de calcar, menţionat ulterior de Bondoc. Piesa, păstrată la Muzeul Olteniei, a fost distrusă în cutremurul din 4 martie 1977, pierzându‑se astfel un element funerar de mare valoare pentru înţelegerea comunităţii antice din zonă.