Cercetarea arheologică preventivă s-a desfășurat între 22 aprilie și 25 mai 2025, în baza autorizației nr. 127/25 martie 2025 emisă de Ministerul Culturii, fiind determinată de proiectul Extinderea conductei de gaze naturale și branșament, Str. Sucidava, nr. 46 și str. Independenței, cartier Celei, situat pe teritoriul administrativ al localității Corabia, cartier Celei, amplasat în perimetul sitului arheologic Așezarea romană Sucidava, localitatea Corabia, jud. Olt” realizat de Engie România S.A. A fost cercetată o suprafață de 290 mp fiind trasată o secțiune cu lățimea de 0,4 m dar și casete care să se extindă în afara zonei proiectate pentru a se cerceta și înțelege mai bine complexele arheologice descoperite (ziduri și morminte medievale). Adâncimea proiectată a fost de 0,9 m, dar, acolo unde situația din teren a impus-o, s-au cercetat până la adâncimi mai mari, cu scopul de a se obține maximum-ul de informații arheologice. În suprafața cercetată au fost descoperite și documentate 34 de complexe arheologice, dintre care 9 sunt ziduri și fundații de ziduri din epoca romană (sec II-III p. Chr.) și 24 sunt morminte medievale (post sec. XIIII), la care se adaugă și o groapă din epoca modernă. . Între zidurile care datează din epoca romană se remarcă zidul Cx 2 – zidul sudic de incintă al așezării romane Sucidava, care s-a păstrat în elevație pe 2 m și care are o lățime de 2,10 m. Celelalte ziduri și fundații romane aparțin unor construcții civile. Mormintele medievale descoperite fac parte dintr-o necropolă descoperită în anul 2023 cu ocazia unei cercetări arheologice preventive, prilej cu care au mai fost cercetate alte opt morminte. Analizele antropologice preliminare indică faptul că din cele 24 de morminte cercetate în anul 2024, 13 sunt de bărbați, nouă sunt de femei și pentru altele două nu s-a putut determina sexul din cauza faptului că au fost afectate de intervenții recente, din perioada modernă sau chiar contemporană.

Muzeul Județean Olt a organizat o cercetare arheologică preventivă în noiembrie 2023, în Celei, județul Olt (așezarea romană Sucidava), în cadrul căreia au fost identificate rămășițe arheologice pe strada Sucidava. Au fost identificate și investigate trei ziduri din perioada romană, lângă care au fost descoperite cantități mari de ceramică. Pe lângă acestea, au fost investigate opt morminte care pot fi datate în Evul Mediu timpuriu (sec. X-XII). Unul dintre schelete avea un inel cu disc pe un deget, care poate fi datat în sec. X – începutul sec. XI. Lângă alt schelet, au fost descoperite multe obiecte din fier folosite pentru a fixa plăcile coșciugului și care, pe baza unor analogii, pot fi plasate cronologic în sec. XII.

Muzeul Județean Olt a organizat între martie și iunie 2023 o cercetare arheologică preventivă la Celei (așezarea romană Sucidava), în cadrul căreia a fost identificată stratigrafia arheologică în mai multe puncte ale sitului arheologic și au fost descoperite trei complexe arheologice (debrisuri dintr-o construcție, drum de pietriș și un focar).

Cercetare sistematică desfășurată între 1-18 iulie 2008, în baza autorizației de cercetare sistematică nr 95/2008. S-a desfășurat atât în interiorul cetății romano-bizantine precum și în afara acesteai, în Sectorul II, (în zona așezării civile), la vest de incinta fortificată. Cercetările din Sectorul II au urmărit, în primul rând, identificarea unor indicii structurale care să confirme existența unei pasarele ce lega poarta vestică a cetății de portalul nordic al podului lui Constantin. Metodologia a presupus deschiderea a două secțiuni paralele, orientate nord–sud, fiecare de 6 × 2 m, amplasate strategic la circa 30 m est de zidurile de sprijin cunoscute. Săpătura stratigrafică, coborâtă până la adâncimi între –0,70 și –1,10 m, a urmărit recuperarea materialelor constructive dislocate și identificarea unor eventuale fundații sau elemente arhitectonice prăbușite. În aceste secțiuni au fost descoperite fragmente de cărămizi, urme de mortar și aglomerări de piatră spartă, alături de patru blocuri paralelipipedice de piatră șlefuită, cu dimensiuni variabile între 20 și 28 cm. Poziția lor sugerează proveniența din prăbușirea unei construcții aflate imediat la est, posibil parte a infrastructurii pasarelei sau a unei clădiri asociate acesteia. Materialele sunt dispersate, fără o organizare structurală clară, dar indică existența unui edificiu masiv, cu elemente arhitectonice finisate. Rezultatele campaniei au completat imaginea unui complex termal romano‑bizantin, format dintr-o clădire cu hipocaust, o suprafață pavată spre nord, un bazin de piatră și un canal de deversare orientat spre fluviu, ocolind clădirea. În apropiere au fost identificate și urmele unui mic bazin de cărămidă și fragmente de conducte ceramice, toate databile între mijlocul secolului IV și mijlocul secolului V (până în 447). Acest ansamblu coerent susține existența unor terme necunoscute anterior, iar cercetările viitoare sunt așteptate să clarifice atât funcționalitatea lor exactă, cât și integrarea cronologică în evoluția sitului.

Cercetare de salvare desfășurată în așezarea Vădastra din punctul Malu Bălții. A fost cercetată o locuință semiîngropată cu trei vetre și mai multe gropi menajere. Documentate două niveluri Vădastra și 4 niveluri Dudești.

Cercetare de salvare în punctul Malu Bălții unde au fost documentate niveluri de locuire Vădastra și Dudești.

Campania de săpături din anul 1968 a continuat cercetările începute în anii precedenți, prin deschiderea a două secțiuni noi în cadrul necropolei romane. Deși inventarul funerar descoperit în acest sezon este mai modest decât cel documentat anterior, complexele funerare nu sunt lipsite de interes științific, contribuind la definirea evoluției și diversității practicilor funerare din zona cercetată. În total au fost identificate 40 de morminte, dintre care 4 de incinerație și 36 de inhumație, oferind un eșantion reprezentativ pentru secolele II–IV p.Chr. Mormintele de incinerație au putut fi datate în secolul al II‑lea p.Chr. datorită mobilierului funerar asociat. Ele aparțin tipului cu groapă în formă de albie, un tipar bine cunoscut în Pannonia (Aquin cum, Savaria), în Tracia (Popovitza) și în Moesia Inferior (Noviodunum). Acest tip de mormânt este considerat a fi fost introdus în Dacia după procesul de colonizare, fiind adus de populațiile venite din sudul Dunării. Mormintele de inhumație cercetate în această campanie se încadrează cronologic între secolele II și IV p.Chr., ilustrând continuitatea utilizării necropolei și transformările ritualurilor funerare în epoca romană târzie.

Cercetare în necropola aşezării romane de la Sucidava

Campania arheologică din 1966 a urmărit în principal clarificarea traseului fortificaţiilor oraşului roman de la Sucidava, prin deschiderea unor secţiuni pe laturile de nord şi vest. Cercetările au identificat şanţuri defensive de mari dimensiuni, o bermă amplă şi ziduri cu temelii masive, precum şi urmele unui turn circular în colţul de nord‑vest, asemănător celor din colţurile de nord‑est şi sud‑est. Materialul descoperit în dărâmături – proiectile litice pentru maşini balistice şi o fibulă din secolul al II‑lea – confirmă funcţia militară a acestui sector. În zona vestică, zidul s‑a păstrat pe o lungime de 15 m şi o înălţime de peste 2 m, iar pe bermă a fost documentată o platformă de beton roman timpuriu, asociată ceramicii din secolele II–III. În apropierea şcolii elementare, săpăturile au scos la iveală un necropolă romană din a doua jumătate a secolului IV, cu morminte de înhumaţie în casete de cărămidă şi inventar modest, precum şi urme ale unor activităţi meşteşugăreşti – depozite de zgură de fier şi un cuptor de olar cu pilon central. Sub nivelurile deranjate de locuiri moderne şi bordeie româneşti, stratigrafia a indicat existenţa celui mai vechi nivel roman, databil în epoca Traian–Hadrian, confirmând continuitatea locuirii încă din primele faze ale provinciei. Pentru prima dată, în 1966 s‑a trecut la cercetarea sistematică a marii necropole romane de la nord de oraş, unde au fost dezvelite 26 de morminte, majoritatea de înhumaţie simplă, dar şi un caz de incineraţie şi un schelet chircit cu inventar roman, sugerând prezenţa unor indivizi de origine barbară integraţi în comunitate. Inventarul funerar – vase, monede, podoabe modeste, arme – datează necropola în secolele II–IV şi indică faptul că zona reprezenta periferia unui vast cimitir destinat populaţiei cu statut material redus. Ansamblul descoperirilor confirmă continuitatea locuirii la Sucidava şi complexitatea structurilor defensive, funerare şi economice ale aşezării romane.

Campania de săpături din 1965 la Sucidava – așezarea civilă (orașul roman) a clarificat structura drumului roman de la sudul porţii, funcţionarea şanţului de apărare şi existenţa unor instalaţii precum puţurile romane şi cuptorul de olar. În Secţiunea XXV, lungă de 100 m, cercetările au scos la iveală un necropolă românescă medieval şi două puţuri romane: unul monumental, zidit cu cărămizi ovale după tehnici cunoscute pe limesul german, adânc de 17 m, datând din secolul II; al doilea, cu pereţi din bârne de lemn, umplut cu materiale din secolele II–IV şi elemente arhitectonice din calcar de Vraţa. Tot aici s-au identificat urme de locuire dacică Latène, romană timpurie şi târzie, precum şi românească, alături de un necropolă dacică de incineraţie şi o necropolă romană din a doua jumătate a secolului IV. Analiza şoselei romane, tăiată în mai multe secţiuni, a arătat o lăţime de 6 m şi două faze principale de construcţie: una timpurie, din primii ani ai stăpânirii romane (strat de lut bătut cu pietriş şi fragmente ceramice din secolul II, cu monede de la Traian şi Hadrian), şi o fază constantiniană, marcată de reamenajări succesive cu pietriş curat. Drumul, contrar aşteptărilor, nu continua drept spre Dunăre, ci cotea spre apus, trecând pe sub actuala şcoală. În apropierea sa au fost identificate baze de coloane din calcar de Vraţa, aparţinând unei clădiri monumentale. În Secţiunea XXVI, săpată la vest de şcoală, s-a documentat traseul şanţului de apărare, lat de 5 m şi adânc de 3,50 m, săpat probabil în secolul II şi folosit până în secolul IV, după cum indică umplutura cu ceramică şi 30 de monede de la Gordian III la Constantin cel Mare. În aceeaşi zonă a fost descoperit un cuptor de olar cu structură neobişnuită: cameră de foc săpată în lut galben, cameră de ardere în lut castaniu, trei pilaştri de chirpic în locul pilonului central şi un tavan boltit perforat pentru circulaţia căldurii. Ceramica asociată, roşie şi fină, indică o datare în secolul II. Descoperirile din această campanie confirmă densitatea locuirii şi complexitatea activităţilor economice din zona extra muros a cetăţii, incluzând ateliere de pielărie, metalurgie şi ceramică.

Cercetările arheologice din 1964 au permis extinderea investigațiilor atât în cetățuie, cât și pe suprafața orașului roman, cu accent pe identificarea elementelor defensive și pe clarificarea structurii porții de nord. Astfel, în sectorul vestic al orașului roman (așezarea civilă) s‑a descoperit un turn identic cu cel din S. XIV/1961, însă complet demolat, iar în colțul de sud‑vest al incintei s‑a documentat existența unui zid interior suplimentar, interpretat ca bază pentru o scară dublă de acces către nivelurile superioare ale turnului și curtinei. Săpăturile au evidențiat urme de locuire Coțofeni, ceramică dacică Latène și materiale romane din secolele II–IV, precum și o nouă vatră de atelier pentru turnarea bronzului, analogă celei din S. XVIII. Prin secțiuni înguste s‑a reușit identificarea planului porții de nord, diferită de cea sudică și complet demontată în Antichitate, păstrată doar prin șanțurile fundațiilor. Turnurile care o flancau, de mici dimensiuni și fără mortar, par să fi fost construite din blocuri fasonate, ulterior recuperate de localnici. Structura drumului roman a indicat două faze de construcție, separate de un strat gros de dărâmături, iar în fața turnurilor s‑a observat un pavaj de mortar și piatră spartă. Materialul arheologic este redus, constând în ceramică romană, un vârf de pilum și o monedă de la Constantius II, completând imaginea evoluției fortificațiilor orașului roman în secolele II–IV.

Campania arheologică din 1963 a urmărit completarea informaţiilor topografice şi stratigrafice atât în aşezarea civil‑urbană, cât şi în cetăţuia romano‑bizantină, cu rezultate deosebit de relevante pentru configurarea zonei sudice a oraşului antic. În sectorul Popa Şapcă din așezarea civilă romană, cercetările au confirmat stratigrafia stabilită anterior şi au permis măsurarea precisă a elementelor defensive: fossa situată la nord de zid avea 6 m lăţime şi 3,50 m adâncime, iar pământul excavat fusese depus spre zid, formând o bermă de 8 m. Materialul arheologic provenit din secţiunile S. XIX–XXI, în majoritate databil în secolele III–IV p.Chr., include numeroase opaiţe, vase ceramice, o piesă sculpturală reprezentând un leu din calcar de Vraţa şi diverse obiecte mărunte, indicând o locuire modestă din epoca constantiniană. Un obiectiv central al campaniei a fost cuptorul de olar identificat iniţial în 1956 şi surprins în secţiunile S. V şi S. XIX. Deşi cupola era prăbuşită, structura a putut fi reconstituită grafic, fiind conservată sub agger‑ul zidului sudic ridicat în secolul III. Cuptorul, săpat subteran în pământ galben, prezenta cele două camere caracteristice — focarul şi camera de coacere — separate printr-un tavan gros de 30 cm, perforat de orificii dispuse concentric. Descoperirea unei monede a împărătesei Tranquillina (238–244) în focar oferă un reper cronologic solid pentru abandonarea instalaţiei şi pentru datarea fazei de construcţie a zidului sudic. În faţa gurii cuptorului, „groapa fochistului” şi gangul aferent au furnizat un bogat material ceramic din secolele II–III, completând imaginea activităţilor meşteşugăreşti locale. Extinderea cercetării spre sud, prin prelungirea secţiunii S. VIII cu S. XXII, a urmărit identificarea unor noi elemente ale necropolei, însă stratul era puternic afectat de bordeiele româneşti din secolele XVII–XVIII. În acest nivel deranjat au fost găsite doar fragmente ceramice, gropi de bucate şi rare materiale romane (cărămizi, ceramică), insuficiente pentru clarificarea structurii funerare. În ansamblu, campania din 1963 a consolidat cunoaşterea sistemului defensiv sudic, a activităţilor meşteşugăreşti din aşezare şi a stratigrafiei complexe a zonei Popa Şapcă, oferind repere cronologice esenţiale pentru evoluţia urbană a oraşului roman.

Săpăturile arheologice din 1961 au urmărit definirea sistemului defensiv al laturii sudice a orașului roman, printr-o rețea de secțiuni care au documentat traseul șanțului, structura porții sudice și evoluția stratigrafică a zonei. Primele secțiuni au stabilit direcția șanțului de apărare, lat de 7 m și adânc de peste 5 m, precum și absența unei locuiri romane timpurii în acest sector, unde predomină materiale din secolele IV–V și urme medievale și moderne. Secțiunile din zona civilă au confirmat existența zidului defensiv, lipsit însă de șanț spre sud, dar asociat cu o fossa amplă spre nord, săpată la sfârșitul secolului IV. În secțiunea S.VIII a fost identificată o necropolă romană din secolul II, cu morminte-cavou, dintre care unul intact, al unei fetițe, cu inventar bogat (cercei și inel de aur, mărgele, vase, monedă). Cercetarea porții sudice (S.XIII) a stabilit planul acesteia: o deschidere de 7,50 m flancată de două turnuri în formă de potcoavă, cu două faze de pavaj (sec. III și IV), ambele afectate de incendii. În zona drumului roman (S.XVIII) au fost documentate niveluri succesive de locuire, de la materiale hallstattiene și dacice la pavajul străzii din secolele II–III, lată de 6 m, cu urme de trafic și cu un atelier de bronz în apropiere. Nivelul constantinian este marcat de numeroase monede și ceramică. Alte secțiuni au identificat turnuri suplimentare de apărare, porțiuni bine păstrate ale zidului sudic (opus incertum), precum și șanțul exterior, astupat încă din Antichitate. Stratigrafia generală confirmă alternanța locuirilor dacice, romane timpurii, romane târzii și românești medievale și moderne, cu numeroase gropi menajere și urme de incendiu. Acest ansamblu de date clarifică structura defensivă, evoluția urbană și dinamica locuirii în sectorul sudic al orașului roman Sucidava.

Săpăturile arheologice din 1960 au urmărit delimitarea precisă a laturii estice de apărare a oraşului roman de la Celei, zonă puternic afectată de construcţii moderne. Cercetarea, desfăşurată prin 14 secţiuni deschise pe uliţele satului şi în curţi, a evidenţiat o stratigrafie complexă: un strat superficial modern, urmat de niveluri romane din secolele II–III şi, sporadic, materiale dacice şi elenistice. Zidul de apărare, construit în opus incertum şi gros de circa 2 m la temelie, era aproape complet distrus, păstrându‑se doar fragmente modeste ce indică o execuţie rapidă, probabil în contextul unor evenimente militare. În faţa curtinei se afla o fossă lată de 8 m şi adâncă până la 5,60 m, umplută cu materiale databile între secolele II–IV, inclusiv o monedă a lui Constans I şi o cărămidă ştampilată VARINIA, sugerând utilizarea şi reamenajarea şanţului într-un interval lung. Pe aceeaşi latură au fost identificate turnuri-bastioane similare celor de pe latura nordică, precum şi două turnuri circulare la colţuri, aparţinând unor faze constructive diferite. Turnul de nord-est, cu diametrul de 9 m, aparţinea primei faze a incintei şi a furnizat monede din secolul III, în timp ce turnul de sud-est, mai mare (12 m), a fost ridicat odată cu latura sudică, într-o etapă ulterioară. Între aceste structuri s-au documentat fragmente ale zidului iniţial, bordeie medievale şi moderne, precum şi urmele unei evoluţii arhitectonice în trei faze: săparea şanţului, ridicarea primei incinte cu turnuri pătrate şi circulare, apoi îngroşarea zidului şi adăugarea unui nou turn circular. Întregul ansamblu reflectă transformările defensive ale oraşului roman în raport cu presiunile istorice ale secolelor II–IV.

Primele cercetări ale campaniei din 17 iulie – 31 august 1959 au urmărit clarificarea topografiei așezării civile de la Sucidava, unde construcțiile moderne au distrus mare parte din urmele antice. În zona din fața școlii elementare, unde vechile planuri indicau existența unei porți flancate de turnuri, săpăturile au infirmat această ipoteză. În schimb, a fost identificat un masiv zid de incintă de 2,40 m grosime, databil în secolul III, însoțit de un turn circular, ambele suprapunând niveluri romane din secolele II–III și fiind ulterior reutilizate în epoca constantiniană. Stratigrafia secțiunilor S IX și S X a evidențiat trei faze de locuire: romană timpurie (II–III), constantiniană (IV–V) și una recentă. Turnul circular, cu diametrul interior de peste 6 m, prezenta o podea de mortar și un strat de dărâmături incendiate din secolul IV, indicând distrugeri violente. În apropiere au fost identificate instalații domestice, precum un cuptor roman târziu, și urmele unor clădiri alipite de zidul de apărare, sugerând o densă ocupare a zonei în epoca târzie. Pe latura nordică a așezării, două secțiuni (N I și N II) au documentat existența unui șanț defensiv lat de 19 m, cu o bermă neobișnuit de largă (17 m), precum și urmele unui zid de piatră prevăzut cu bastioane pline. Materialul arheologic indică ridicarea acestor fortificații în secolul III, într-o zonă anterior folosită pentru gropi menajere și inhumații. Absența locuirii din secolele IV–V arată că orașul nu s-a mai extins până aici în epoca târzie. Pe latura estică, secțiunea E I a corectat traseul propus de Tocilescu și Polonic, demonstrând că zidul de apărare se afla mai spre vest și era continuu, nu un simplu val. Tot aici s-a confirmat existența unui zid de legătură între cetățuia romano-bizantină și așezarea civilă, construit în secolele IV–V, posibil destinat compartimentării zonei sau circulației pietonale între cele două nuclee fortificate. În sectorul sudic, spre Dunăre, fortificațiile au fost complet distruse de fluviu, dar săpăturile au scos la iveală un complex de locuințe din cultura Vădastra, cu o casă bine conservată, având pereți de chirpici, podea din trunchiuri de lemn și inventar ceramic bogat. Această descoperire confirmă existența unei locuiri preistorice consistente sub nivelurile romane, deschizând direcții noi pentru cercetările viitoare.

trei luni de cercetări din vara anului 1958 au permis o înţelegere mai clară a interiorului cetăţuii militare şi, simultan, o pătrundere mai profundă în aşezarea civilă. Obiectivele au fost stratigrafia, definirea etapelor de locuire şi identificarea unor locuinţe şi complexe care să confirme aceste observaţii. Sondajele din sectorul sudic au arătat că această zonă nu a fost locuită în epoca bizantină, ci doar între secolele II–V, în timp ce partea nordică este ocupată în secolele II–III, fapt demonstrat prin ceramică şi monede. În zona situată la circa 70 m nord de cetate, pe locul cunoscut drept bordeiul Radu Popa Şapcă, au fost deschise două secţiuni paralele, adâncite până la 5 m. Stratigrafia a evidenţiat loessul la 2,50 m, peste care se află un strat castaniu cu dărâmături (sec. II–IV) şi apoi nivelul medieval românesc (sec. XIII–XV). Aici a fost identificat marele zid de apărare est–vest, cu şanţul său bine păstrat, o bermă lată de 8,50 m şi o fossa de 4,50 m lăţime. În apropiere au fost descoperite o groapă de cenuşă, o groapă de bucate şi un cuptor de pâine intact, datat în secolul III, însoţit de ceramică, obiecte din bronz şi o monedă de la Sabina Tranquillina. Materialele din gropile aflate lângă cuptor, precum şi cele din şanţul de apărare, indică o continuitate între ceramica secolelor II–III şi cea romano‑bizantină din secolele IV–VI. O a treia secţiune, deschisă în curtea şcolii, a confirmat existenţa unui mare şanţ roman acoperit la sfârşitul secolului II, în care s-a găsit şi o ţiglă ştampilată COH LING, sugerând existenţa unui cstru de pământ ridicat în timpul cuceririi Daciei. Cele trei campanii de la Celei–Sucidava au clarificat succesiunea fazelor de locuire: nivelul constantinian, cel bizantin, nivelul medieval românesc şi un nivel roman timpuriu (sec. II–III), coborând astfel cronologia folosirii sitului. La bază se află nivelul dacic, care justifică păstrarea numelui Sucidava în epoca romano‑bizantină. Cercetările din aşezarea civilă, încă la început, promit contribuţii esenţiale odată cu extinderea lor, pentru rezolvarea problemelor stratigrafice şi istorice încă deschise.

Primele cercetări arheologice în așezarea civilă - orașul roman de la Sucidava. Cercetările s-au desfășurat în paralele cu cele din cetate și au avut ca scop determinarea modului de utlizare a spațiului din jurul fortificației. Au fost inițiate acum primele cercetări arheologice în zona extramurană identificată drept „așezarea civilă”, investigații desfășurate în paralel cu cele din interiorul cetății și menite să clarifice modul de utilizare a spațiului din jurul fortificației. În curtea școlii elementare au fost trasate două sondaje orientate nord–sud, lungi de circa 24 m, care au permis conturarea unei succesiuni de locuire complexe. Cele mai vechi urme aparțin primei epoci a fierului și sunt reprezentate printr-un mormânt de inhumație, în care scheletul era depus pe partea dreaptă, cu genunchii îndoiți, având în dreptul pieptului un vas din pastă poroasă, decorat cu brâu alveolat și apucători, iar lângă cap o ceașcă cu toartă înălțată, ceramică specifică perioadei. Materialele dacice apar sporadic, amestecate cu cele romane, sugerând o frecventare discontinuă a zonei înainte de integrarea în structurile provinciale. Pe direcția est–vest a fost identificat un șanț adânc de aproximativ 3 m, umplut cu țigle, olane și fragmente ceramice romane caracteristice secolului al II‑lea, interpretat probabil ca parte a fossae-i unui castru roman cu val de pământ, ulterior nivelat. Resturile de construcție și ceramica asociată indică o continuare a utilizării acestui spațiu în secolele IV–V, ceea ce sugerează integrarea zonei în dinamica așezării civile din jurul fortificației și o persistență a activităților în epoca romano‑târzie. Absența materialelor bizantine arată o întrerupere a locuirii în această parte a sitului în perioada următoare. Reocuparea zonei devine vizibilă abia în epoca românească, între secolele XIV–XIX, când ceramica medievală și modernă apare chiar de la suprafață, indicând o revenire a locuirii în cadrul satului medieval și ulterior modern. Această succesiune de niveluri, de la prima epocă a fierului până în epoca modernă, conturează un spațiu utilizat intermitent, cu faze de intensitate diferită, reflectând transformările istorice și funcționale ale zonei extramurane de la Celei.