Curtea nouă de la Coţofeni se conturează începând cu anul 1765, când, după deteriorarea vechii curţi din vale, un membru al familiei ridică o casă nouă pe faleza Jiului, la distanţă de vechiul paraclis. Biserica veche funcţionează până în 1820, iar între 1820 şi 1827 este abandonată şi înlocuită cu biserica de pe platou, integrată în noul ansamblu. În a doua jumătate a secolului al XIX‑lea se adaugă casa arendaşului şi sunt amenajate elemente precum „fântâna spătarului”. La sfârşitul secolului, moşia se împarte între urmaşii familiei, ceea ce duce la construirea unei noi case în stil neoromânesc şi la amenajarea parcului în 1906. Conacul este afectat de răscoala din 1907, iar în anii ’30–’40 se adaugă clădirea casei culturale. După 1949 ansamblul este naţionalizat, iar în 1955 devine monument istoric.

Biserica de curte a Coţofenilor, ridicată între 1827 şi 1831, reprezintă o continuare a tradiţiei arhitecturale locale, păstrând planul dreptunghiular cu pridvor, pronaos, naos şi altar, specific bisericilor de curte încă din secolul al XVII lea. Construcţia se remarcă prin pridvorul deschis sprijinit pe coloane, pronaosul acoperit cu calotă şi surmontat de un turn clopotniţă masiv, precum şi prin naosul boltit în leagăn, luminat de ferestre dispuse simetric. Decoraţia exterioară, realizată din panouri de cărămidă şi un brâu discret, continuă tradiţia ornamentaţiei locale, în timp ce unele elemente de boltire – precum arcele dublouri în consolă – sugerează pătrunderea unor influenţe neogotice sau neoromanice în arhitectura rurală a epocii.
De-a lungul timpului, biserica a trecut prin numeroase intervenţii, unele documentate, altele doar presupuse. Reparaţii sunt menţionate în anii 1860, 1923 şi 1939, iar lărgirea ferestrelor pare să dateze din 1868. Acoperişul a fost modificat în mai multe rânduri, trecând de la şindrilă la tablă şi apoi la olane, iar pardoseala iniţială din cărămidă a fost înlocuită cu dale de piatră. Frescele au fost curăţate în 1925, iar după un trăsnet din 1966 au fost realizate consolidări ale zidurilor şi bolţilor, urmate de lucrări de conservare şi restaurare între 1968 şi 1972. Intervenţiile din anii 90, precum închiderea pridvorului cu panouri de tablă şi sticlă, au afectat negativ aspectul original al monumentului.

Arhitectura casei boiereşti de la Coţofeni, ridicată pe un plan pătrat şi aşezată peste o pivniţă amplă boltită în leagăn, reprezintă un model exemplar al locuinţelor boiereşti din a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea. Nivelul locuibil, accesibil printr-o scară exterioară ce duce la un foişor, este organizat prin două coridoare dispuse în cruce, care structurează spaţiul în patru camere de colţ şi se prelungesc spre exterior prin foişoare şi balcoane. Încăperile sunt acoperite cu bolţi străpunse de lunete, un sistem rar păstrat, specific arhitecturii brâncoveneşti târzii şi influenţelor cantacuzine, iar ansamblul volumetric compact este completat de anexe boltite la nivelul parterului. Toate aceste elemente confirmă caracterul reprezentativ al casei şi o plasează ferm în tradiţia arhitecturii boiereşti de secol XVIII.
Analiza istorică susţine această încadrare, infirmând atribuirea tradiţională a construcţiei secolului al XVII‑lea şi validând datarea propusă de Wilhelm Jănecke, 1765, ca fiind mult mai plauzibilă. Tipologia construcţiei — pivniţa masivă, planul pătrat, coridoarele în cruce, foişoarele şi sistemele de boltire — corespunde perfect descrierilor contemporane ale locuinţelor boiereşti făcute de D’Hauterive şi Ion Ghica, iar similitudinile cu alte edificii ale epocii întăresc această concluzie. Casa Coţofenilor se remarcă astfel prin conservarea aproape integrală a structurii şi organizării sale originale, devenind un prototip al arhitecturii rezidenţiale boiereşti din epocă.
De-a lungul timpului, construcţia a trecut prin perioade de prosperitate şi declin, acumulând intervenţii succesive care au transformat-o într-o veritabilă „casă palimpsest”, unde urmele diferiţilor locatari se suprapun şi îmbogăţesc istoria edificiului. Pentru o restaurare corectă, este necesară completarea cercetării prin studii istorice aprofundate, analiza atentă a restaurării din anii ’70, examinarea documentelor fotografice şi investigaţii arheologice. Toate aceste direcţii trebuie integrate într-o documentaţie coerentă, capabilă să clarifice evoluţia construcţiei şi să fundamenteze deciziile de conservare, astfel încât casa să-şi păstreze autenticitatea şi valoarea patrimonială.