Biserica este orientată est-vest şi se compune dintr-o navă dreptunghiulară, cu dimensiunile interioare de 16 x 8,5 m. Zidurile navei sunt groase de 1,1 - 1,2 m şi au fost executate dintr-un emplecton de piatră de râu în amestec cu mortar de var iar la interior şi exterior cu un parament din blocuri de calcar fasonate, legate cu mortar. Absida altarului are formă poligonală, fiind prevăzută la exterior cu 6 contraforturi realizate din piatră de râu în alternanţă cu blocuri din calcar sparte. La contactul absidei altarului cu nava, pe latura de nord şi sud, se profilează la interior câte un pilon de zidărie pentru susţinerea boltei, a cărei deschidere în arc de cerc avea 3,5m. Pe latura de nord a fost adăugată ulterior o încăpere rectangulară, cu dimensiunile interioare de 3,6 mx3m. În peretele de est al acestei încăperi a fost identificată o adâncitură oblică (lucarnă) pe toată grosimea zidului. În partea de sud, pe zidul absidei au fost identificate urmele unei intrări, astupată ulterior. Interiorul acestei încăperi a fost golit integral, iar umplutura a conţinut un nivel de dărâmătură la partea superioară, alcătuit din pietre de râu, de munte şi cărămidă fragmentară, care suprapunea trei niveluri de oase umane disparate. Aceste observaţii au dus la concluzia că încăperea respectivă a fost utilizată, iniţial, drept criptă, refolosită apoi pe post de sacristiei, de la nivelul corespunzător uşii astupate. În interiorul bisericii au fost descoperite mai multe morminte. În raportul întocmit în 1868 de August Treboniu Laurian se menţionează că în cadrul săpăturilor din biserică s-a descoperit o inscripţie romană din timpul lui Gordian, blocuri de
calcar cu urme de tencuială şi pictură, precum şi o încăpere, în partea de nord, în care se aflau resturi ale unor schelete umane. De asemenea, la sud de biserică, săpăturile din 1960 au evidenţiat existenţa fundaţiei unei clădiri realizată din piatră de râu legate cu pământ, având o grosime de 0,4 m. Pe baza materialului ceramic descoperit şi a tehnicii de construcţie s- a stabilit că această clădire era romană, funcţionând în secolul al III-lea p. Chr.

Primele săpături au loc în 1868, comandate de Ministerul Lucrărilor Publice. Sunt reluate apoi în 1896 de colaboratorii lui Grigore Tocilescu, Pamfil Polonic şi J, Fakler. În 1960, Mişu Davidescu şi Radu Florescu deschid câteva sondaje în perimetrul bisericii, dezvelindu-se integral ruinele acestui monument. În acest moment se identifică planimetria monumentului şi se descriu elementele componenete. În privinţa datării bisericii cu contraforturi au fost exprimate diverse opinii, fără să existe date suficiente, care să susţină aceste ipoteze. Câteva dintre aceste informaţii, culese de-a lungul timpului, se referă, spre exemplu, la unele elemente arhitectonice de factură romanică şi gotică49, identificate în construcţia bisericii, conducând la concluzia că, momentul ridicării acestui edificiu trebuie plasat în prima jumătate a secolului al XIV-lea sau în ultimele două decenii ale aceluiaşi veac50 şi pus în legătură cu prezenţa misionarilor franciscani în regiunea Severinului, după 132151. S-ar putea admite, deci, ca moment al începutului ridicării acestei biserici, o dată ulterioară anului 1321, iar din punct de vedre al caracterului acestei construcţii de cult, posibilitatea ca, într-o primă etapă a funcţionării, aceasta să fi fost destinată oficierii slujbelor de rit catolic. Ulterior, poate după înfinţarea Mitropoliei Severinului, în anul 1370, este posibil ca biserica să fi aparţinut instituţiei de rit ortodox, perioadă care ar coincide cu modificările constatate la încăperea din nordul absidei altarului, transformată în criptă când, probabil, se anulează uşa prin care, anterior, se comunica cu altarul. Nu ştim în ce măsură, înfinţarea Episcopie catolice a Severinului, în anul 1382, a reprezentat un moment ce a determinat o schimbare a apartenenţei acestei biserici la ritul catolic. Este foarte probabil ca acest fenomen să se fi produs după 1419 când, preluarea Cetăţii Severinului de către regele maghiar Sigismund de Luxemburg (1387-1437), ar fi reprezentat un moment prielnic pentru revigorarea catolicismului în zonă, mai cu seamă că prezenţa mitropolitului ortodox la Severin, după anul 1406 nu mai este atestată documentar.