Prima atestare datează din 1183, ca mănăstire regală. De la sfârşitul sec. XV datează ultimele atestări de satreţi. La mijlocul sec. XVI mănăstirea este părăsită din cauza turcilor.
Mare parte din complexul monastic edificat până în secolul al XIII-lea nu i s-au adăugat lucruri noi sau reparaţii majore. Mai mult de atât, se pare că spaţiul folosit s-a restrâns în jurul clădirilor de importanţă din mănăstire situate în partea nord-estică a spaţiului ocupat. S-a putut constata de exemplu că în jurul clădirii zise abaţiale şi a bisericii s-a construit o palisadă simplă şi a fost săpat un şanţ.

Au fost cercetate un număr de 91 de morminte, din secţiunile S 115, S 116, S 117 (fig. 5), S 118, S 119 şi S 120.
Mormintele au fost aşezate aproximativ în şiruri, la vest de biserică, capelă şi palatul abaţial. Mai mult decât atât, unele se suprapun în asemenea manieră încât nasc suspiciunea că au avut marcaje de suprafaţă care a permis săparea oarecum riguroasă.
Concentrarea maximă a fost regăsită la vest de închiderea bisericii abaţiale. Zona din preajma palatului aparţine deja periferiei cimitirului şi a fost deranjată de către amenajarea palisadei.
Înhumaţii aparţin uni populaţii complexe, amestecată din punct de vedere al vârstei şi sexelor (inclusiv femei cu copii nenăscuţi ori decedaţi la naştere). S-au înregistrat anomalii anatomice pe oasele descoperite (rupturi vindecate ale membrelor şi coastelor, inflamaţii ale cutiei craniene, sudări nereuşite ale oaselor fracturate, ori ale vertebrelor).
Inventarul cel mai bogat aparţine primelor morminte, din sec. XII-XIII (cercei de tâmplă cu capăt în S, catarame, ace cu terminaţie globulară).
Probabil de cimitir sunt legate cele două lespezi din stuc, descoperite în S 116 (165 x 55 cm) şi S 119 (195 x ‹ 40 cm) (grosimi sensibil egale, de circa 10 cm). Ele au fost însă mişcate din poziţia lor normală, orientată E-V, probabil odată cu amenajarea palisadei.