Dintre ipotezele care atribuie zidirea acestei biserici secolelor Xlll - XIV, cea care se poate sprijini documentar este aceea care se pronunţă pentru secolul XIII. Posibilitatea edificării bisericii în anul 1249 se pune de obicei în legatură cu prima atestare documentară a localităţii Haieu (Hewyo). Istoricul maghiar Bunyitay Vincze, pe baza unei diplome din anul 1249, dată de Bela al IV-lea, aminteşte că “Paulus Aulae Judex et comes Zaladiensis", a primit în folosinţă satele: Zudan şi Ucan, Keer (Cheriul sau Felcheriul de astăzi, sau chiar amandouă) şi Belcheo, toate situate în Bihor, lângă Criş, apoi Borok, Zaram, Hewyo (Haieu), Bekaly, Fyld şi Almaş, toate satele fiind din Bihor, în jurul Oradiei. La colţurile altarului rectangular, pentru protejarea edificiului de coroziuni şi alunecări de teren, s-au construit două contraforturi, iar peste peretele de apus s-a aşezat o legătură de fier. Cu aceeaşi ocazie s-au construit corul şi turnul, în care s-a aşezat un mic clopot. Peretele despărţitor dintre altar şi biserică a primit înfăţişare gotică, prin căptuşire cu cărămizi. Faţadei de apus i s-a dat înfăţişare gotică prin căptuşiri cu cărămizi. Acelaşi material s-a folosit pentru înfundarea uşii romanice şi încastrarea în ea a alteia gotice. Faţadei de apus i s-a dat înfăţişare gotică, cu elemente ale acestui stil arhitectonic, dispuse în trei registre. Este o construcţie de factură romanică, uninavatã cu absidä rectangulară, databilă din a doua jumătate a secolului al XIII-lea sau la începutul secolului al XIX-lea. În anul 1857 biserica a fost restaurată, peste fondul romanic fiind suprapuse elemente gotice. Lucrările de restaurare din anii 1975 - 1977 au urmăit modificarea aspectului edificiului pentru a reveni cât mai aproape de înfăţişarea lui originară. Din anul 1977, în urma restaurării de către Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional a monumentului istoric de arhitectură medievală, cunoscut sub numele de Biserica Româneasca din Haieu. Aceasta a fost atribuita drept lăcaş de închinare, credincioşilor ortodocşi din Sânmartin. Biserica mai este cunoscută şi sub denumirile: Biserica turcească, Biserica de la moară şi Biserica de piatră. Lucrările de restaurare au urmărit aducerea edificiului cât mai aproape de înfaţisarea lui originală. Pentru protejarea terenului s-a construit un zid de sprijin. În locul uşilor metalice vechi, s-au confecţionat altele din stejar, la atelierul de la Mănăstirea Hurezu.
Însemnătatea bisericii, ca monument istoric de arhitectură medievală, rezultă din vechimea sa şi din originalitatea construcţiei. Dupa vechime, este una dintre cele mai vechi biserici în fiinţă şi în funcţiune, de pe teritoriul judeţului Bihor, al Transilvaniei şi chiar al întregii ţări.

Cu ocazia restaurärii bisericii, în anii 1975-1977, au fost descoperite schelete umane, care, după toate probabilităţile sunt medievale. Înmormântările moderne au distrus probabil o mare parte a mormintelor medievale care se aflau în jurul bisericii. Considerăm că pe suprafeţele unde încă nu s-au practicat înmormântări şi probabil pe terenul S.C. PIRAMEX se mai află mominte medievale.