Cel mai vechi orizont aparţinând perioadei de tranziţie la epoca bronzului este reprezentat de materialul descoperit într-o groapă ovală din S1 (1973), care cobora de la 0,75 m până la 2,48 m. În această groapă, fragmentele ceramice se aflau amestecate cu cochilii de scoici, oase de animale şi aşchii de silex. Ceramica aparţine fazei timpurii a culturii Cernavodă III, aspectul Dobroteşti, şi se împarte în ceramică de uz comun şi ceramică fină. Ceramica de uz comun include castroane, oale‑borcan şi vase cu corp bombat, fiind realizată dintr-o pastă neagră, cu nisip, pietricele mărunte şi materii organice. Decorul este dominat de brâie în relief, crestate, şiruri de alveole pe buză şi impresiuni cu unghia, iar toartele sunt late şi aplicate pe vasele mari. Ceramica fină, mai puţin numeroasă, este lucrată dintr-o pastă compactă, bine arsă, de culoare neagră sau maronie, cu degresant de nisip fin. Suprafaţa vaselor este puternic lustruită, iar formele frecvente sunt castroanele tronconice, castroanele cu buza evazată, bolurile subţiri prevăzute cu urechi interioare pentru agăţat şi oalele‑borcan. Ornamentaţia este realizată prin lustruire şi organizată în ghirlande, semicercuri şi alte motive curbilinii. Ceramica de tranziţie descoperită la Locusteni 1 are analogii la Dobroteşti, Slobozia, Malu Roşu–Giurgiu, Cernavodă, Almăj, Şimnic şi Cerăt. Absenţa scoicii pisate în pastă, alternanţa ornamentelor lustruite şi netezite, apariţia proeminenţelor perforate şi prezenţa castroanelor cu buza trasă în afară şi umărul canelat indică un caracter timpuriu al ceramicii Cernavodă III, elemente ce derivă din fondul local Sălcuţa. Urme ale aspectului Celei au fost identificate în groapa nr. 1 din S2 (1972), situată în zona necropolei daco‑romane. Ceramica atribuită acestui aspect este realizată din pastă cenuşie, cafenie sau cărămizie, cu scoici pisate, majoritatea vaselor fiind lucrate din pastă fină. Ceramica rudimentară este rară şi conţine mai puţină scoică pisată. Decorul caracteristic este brâul în relief, alveolat sau crestat, plasat aproape de buză. (sursă: Popilian, Bondoc 2013, p.32-34)

Straturile de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului de la Locusteni se succed cronologic în ordinea: Cernavodă III (faza timpurie), aspectul Celei, apoi cultura Coţofeni cu două faze. Este important de subliniat că faza cea mai veche a culturii Coţofeni, derivată din aspectul Celei, a fost identificată pentru prima dată la Locusteni.

Sectoarele A şi B

Groapa cu material Celei era suprapusă de un nivel Coţofeni şi intersectată de o altă groapă cu material Coţofeni, aparţinând unei faze mai târzii. Din această fază târzie provine şi locuinţa descoperită în S3 (1973), un bordei oval adâncit între 0,94 şi 1,52 m. În interiorul său a fost găsită ceramică de factură inferioară în cantitate mai mare decât cea fină. Ceramica fină este decorată cu benzi paralele haşurate, benzi orizontale cu impresiuni semiovale sub buză şi butoni în relief, asociate cu motivul „brăduţ”. Ceramica inferioară prezintă vârci, brâie crestate şi acelaşi motiv al brăduţului.

Straturile de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului de la Locusteni se succed cronologic în ordinea: Cernavodă III (faza timpurie), aspectul Celei, apoi cultura Coţofeni cu două faze. Este important de subliniat că faza cea mai veche a culturii Coţofeni, derivată din aspectul Celei, a fost identificată pentru prima dată la Locusteni.

Sectoarele A şi B

Aşezarea din epoca bronzului, fortificată cu un şanţ de apărare, se află în sectorul B şi prezintă un traseu circular, stabilit prin secţiuni săpate la intervale de 10 metri. Şanţul are o deschidere de 2,80 m, se îngustează la 1,40 m la bază şi are o adâncime de aproximativ 1 m. Pe fundul său au fost descoperite două schelete umane, ambele aparţinând unor indivizi ucişi în epoca bronzului. Primul schelet, orientat cu capul spre est, prezenta picioarele încrucişate la glezne, braţul drept îndoit cu palma pe umărul stâng, iar braţul stâng lipsă; lângă piept se aflau două râşniţe, iar la genunchiul drept un fragment din buza unui vas de mari dimensiuni. Al doilea schelet, orientat invers, cu capul spre vest, avea mâna stângă ridicată până la nivelul capului, iar pe cea dreaptă îndoită în unghi drept; piciorul stâng era întins, în timp ce piciorul drept fusese tăiat şi aşezat cu laba peste gât. Lângă bazin au fost găsite o râşniţă, un fragment de fund de vas şi un fragment de spirală de bronz. În zona necropolei daco‑romane au fost identificate numeroase complexe constând în gropi rotunde, de aproximativ un metru în diametru şi adâncime. Pe fundul fiecărei gropi erau depuse, de regulă, cinci vase mici – în special ceşti cu toarte – întregi sau fragmentare, alături de alte fragmente ceramice provenite de la vase de diferite dimensiuni. O parte din ceramică era arsă secundar, iar printre resturi se aflau oase de animale şi bucăţi de vatră. Numărul mare al acestor gropi şi caracterul repetitiv al conţinutului indică o funcţie cultică, nu menajeră, mai ales că gropile menajere sunt în mod obişnuit mai mari. Ceramica din aceste complexe este specifică fazelor vechi ale culturii Verbicioara. Ceştile din gropile nr. 1 şi 2 au corpul rotunjit, toarte ovale fixate pe buză şi umăr, şi sunt ornamentate simplu, cu mici butoni plasaţi pe diametrul maxim. Ceştile descoperite în groapa S2 (1974) şi în groapa nr. 4 din S8 (1975) diferă de cele din prima fază Verbicioara, fiind realizate din pastă neagră sau cenuşie, cu corp bombat în partea inferioară şi fără ornamente, având o singură toartă ovală fixată direct pe buză. Forme similare sunt cunoscute în vestul Serbiei, în grupa Balotić–Bela Crkva. Ceramica din groapa nr. 3 din S2 şi din groapa nr. 4 din S8 aparţine unei etape mai vechi a primei faze Verbicioara, fapt confirmat şi de ceramica de uz comun, a cărei pastă cu pietricele şi tehnică de modelare aminteşte de cultura Glina. Acelaşi nivel din epoca bronzului este prezent şi în sectorul C, unde a fost descoperită o locuinţă patrulateră, cu colţuri rotunjite şi dimensiuni de 4,40 × 3,40 m, adâncită până la 0,98 m şi orientată nord–nord‑vest. Pe latura de vest se afla o groapă de formă de pară, cu diametrul de 0,45 m. În interiorul locuinţei a fost găsit un bogat material ceramic, oase de animale şi aşchii de silex, identic cu cel din sectorul B. În ansamblu, descoperirile arheologice arată că orizontul din epoca bronzului de la Locusteni reprezintă cea mai veche formă a culturii Verbicioara, documentată atât prin complexe cultice, cât şi prin locuinţe şi materiale ceramice caracteristice. (sursă: Popilian, Bondoc 2013, p. 34-35)

Sectorul B

Epoca fierului este reprezentată sporadic în zona necropolei daco‑romane, unde a fost descoperit un vas bitronconic aparţinând Hallstattului timpuriu, alături de un complex de cult format dintr-un vas cilindric de mari dimensiuni, depus într-o groapă mică împreună cu câteva fragmente ceramice. Vasul era ornamentat cu brâuri late în relief, decorate cu linii în X, dispuse sub buză şi în zona mediană. În sectorul B, săpăturile au scos la iveală o groapă menajeră cu ceramică şi oase de animale, din ale cărei fragmente a putut fi reconstituită o ceaşcă hallstattiană cu toartă supraînălţată, decorată cu caneluri în formă de ghirlande, motiv caracteristic Hallstattului timpuriu. În sectorul C, situat pe malul drept al pârâului Predeşti, a fost identificat un nivel aparţinând epocii fierului timpuriu, mai exact culturii Basarabi. Aici au fost descoperite mai multe complexe, constând în gropi de tip „clopot”, cu fund plat şi gură îngustă. Inventarul lor cuprinde ceramică, oase de animale şi fragmente de râşniţe. Ceramica aparţine atât categoriei de uz comun, cât şi celei fine. Ceramica de uz comun este realizată din pastă cu pietricele şi nisip, incluzând oale‑borcan decorate cu brâuri alveolate, proeminenţe şi butoni. Ceramica fină, de culoare brună sau neagră, este reprezentată doar prin strachină, ornamentată cu caneluri şi triunghiuri haşurate, motive specifice fazei timpurii a culturii Basarabi. (sursă: Popilian, Bondoc 2013, p. 35)

Necropola romană şi Sectorul C

Vestigiile din epoca medievală au fost identificate în sectoarele A şi C. În sectorul C, situat pe malul drept al pârâului Predeşti, se află satul medieval datat în secolele XV–XVI, iar în sectorul A, pe malul opus, a fost descoperit cimitirul aferent aşezării. Până în prezent au fost cercetate două locuinţe şi mai multe gropi. Locuinţa nr. 1, descoperită în S2 (1978), avea dimensiunile de 3,30 × 2,80 m şi se adâncea până la 0,56 m faţă de nivelul actual. În zona centrală se afla vatra, distrusă însă de lucrările agricole, ceea ce nu a permis reconstituirea formei. Lângă vatră, precum şi în colţul de sud‑est al locuinţei, a fost găsit câte un vas, fiecare conţinând câte un ou. Locuinţa nr. 2, descoperită în S1 (1978), se afla la adâncimea de 1,42 m şi cobora până la 1,14 m faţă de nivelul de călcare feudal. Avea forma unui patrulater cu latura lungă de 3,50 m. În interior se găsea un cuptor boltit, săpat în perete, cu vatra la 0,98 m şi bolta la 0,62 m adâncime. În partea stângă a cuptorului se afla o groapă care cobora cu 0,37 m sub podeaua locuinţei, realizată din pământ tasat. Gropile de provizii aveau formă ovală şi se adânceau până la 2,40 m, pereţii fiind arşi la roşu. Ceramica descoperită în aceste complexe permite datarea satului medieval de la Locusteni în secolele XV–XVI. (sursă: Popilian, Bondoc 2013, p. 36-40)

Sectoarele A şi C

Cercetările din sectorul B au scos la iveală numeroase urme neolitice, primele fiind identificate în 1972, când în secţiunile S1 şi S2, trasate la circa 150 m vest de necropolă, au apărut câteva complexe aparţinând culturii Starčevo‑Criş. În groapa nr. 1 din S1, de formă ovală şi adâncă de aproximativ 0,45 m, au fost descoperite fragmente ceramice, oase de animale, pietre şi bucăţi de chirpici. Ceramica se împarte în două categorii: una rudimentară, reprezentând majoritatea materialului, caracterizată prin forme bombate sau aproape sferice şi printr-o ornamentaţie plastică bogată, şi una de factură bună, monocromă sau cenuşie, cu forme mai deschise precum cupele şi bolurile. În groapa nr. 1 din S2, cercetată în 1977, au fost identificate aceleaşi două categorii ceramice, dar şi câteva fragmente pictate, foarte puţine ca proporţie, decorate cu motive liniare sau în reţea, unele aplicate şi pe interiorul vaselor. Prezenţa acestor fragmente sugerează existenţa unui nivel cultural anterior ceramicii pictate cu negru pe fond roşu. În groapa nr. 2 din aceeaşi secţiune au fost descoperite, pe lângă ceramică, unelte de silex şi os, două nuclee – unul din silex alburiu şi altul din obsidian – precum şi obiecte de podoabă, între care un inel de os. În 1978, în S5, a fost identificată o locuinţă de suprafaţă, cu dimensiuni de aproximativ 5,75 × 4 m, din care se mai păstrau doar aglomerări de ceramică, oase, pietre şi chirpici, răspândite într-o zonă uşor adâncită. Resturile erau concentrate în jurul vetrei, ale cărei fragmente se aflau spre mijlocul laturii nordice. Ceramica din această locuinţă corespunde fazei III a culturii Starčevo‑Criş şi este realizată dintr-o pastă cu multă pleavă şi pietricele, având suprafaţa netezită, acoperită cu slip cărămiziu şi vopsea roşie lustruită. Formele predominante sunt cele bombate şi semisferice, în special cupele, iar decorul este tipic fazei: benzi de linii groase verticale, spaţii umplute cu linii subţiri dispuse paralel, oblic sau în reţea, motive în zig‑zag sub buză şi, în cazuri rare, pictură în stil „solid”, de tradiţie Proto‑Sesklo. Ornamentele plastice şi barbotina sunt mai puţin frecvente, iar unele picioare de măsuţe de cult prezintă mici proeminenţe în formă de ochi, cu semnificaţie zoomorfă. Uneltele de silex sunt puţine în această locuinţă, câteva lame maronii păstrând urme de utilizare. În ansamblu, stratul neolitic de la Locusteni 1 se corelează cu nivelul III „Hanuri” şi nivelul I de la „Viaduct”, ambele de la Cârcea, şi prezintă analogii foarte apropiate cu descoperiri din fosta Iugoslavie, precum cele de la Tecić, Gladnica, Donja Branjevina, Obre I, Lepenski Vir, Anza Begovo şi Starčevo, precum şi cu numeroase alte aşezări ale aceleiaşi faze culturale din România şi din regiune. (sursă: Popilian, Bondoc 2013, p. 30-32)

Sectorul B şi C

Urmele Epocii Latène sunt puţine şi nu formează un strat continuu, însă în campania din 1983 a putut fi identificată o depunere sigură în sectorul A, pe colţul stâng al pârâului Predeşti. Stratul este subţire, iar ceramica recuperată este în mare parte fragmentară. Printre descoperiri se numără fragmente de oale‑borcan decorate cu butoni cilindrici, precum şi două vase întregibile: o cupă cu picior, lucrată la roată din pastă gri fină, şi un vas miniatural tronconic, din pastă poroasă cărămizie, ornamentat cu patru butoni cilindrici dispusi simetric pe diametrul maxim. Între aceştia au fost incizate motive în formă de „brăduţ”, un element decorativ bine cunoscut în ceramica dacică. Cea mai importantă descoperire aparţinând epocii dacice clasice este un tezaur de monede romane republicane, găsit în sectorul A, pe malul înalt al pârâului Predeşti. Monedele acoperă un interval cronologic cuprins între anii 167–165 î.Hr. şi 49 î.Hr., ultima fiind emisă sub magistratura lui C. Iulius Caesar. Deşi tezaurul a fost iniţial mai numeros, s-au păstrat doar 89 de piese. Majoritatea pare să fi fost adusă din sudul Dunării, deja acumulată, doar un număr redus de monede fiind adăugat ulterior. Ca şi alte tezaure descoperite în zonă – la Sadova, Damian, Amărăştii de Jos, Bechet şi Gura Padinii – tezaurul de la Locusteni, alături de numeroasele monede republicane găsite în Dacia, reflectă legăturile comerciale intense dintre populaţia geto‑dacică şi lumea romană. Cronologic, monedele se înscriu în perioada frământărilor interne din Dacia, care au culminat cu asasinarea lui Burebista şi destrămarea statului dac. Peste nivelul datat în secolele II–I î.Hr. se suprapune nivelul daco‑roman din secolele II–III d.Hr. (sursă: Popilian, Bondoc 2013, p. 35-36)

Sectorul A, pe colţul stâng al pârâului Predeşti.

Aaşezarea şi necropola de la Locusteni reprezintă o comunitate daco‑romană stabilă, autohtonă, puternic romanizată, datată în secolele II–III d.Hr.
Locuinţa nr. 1 a fost identificată în profilul unui mal săpat pentru sistemul de irigaţii, ceea ce a dus la distrugerea a două treimi din structură. Din partea păstrată s-a putut observa forma patrulateră cu colţuri rotunjite, conturul apărând la 0,50 m adâncime, iar podeaua la 1 m. Nu au fost descoperite urme ale vetrei. Inventarul este redus, constând în principal din ceramică romană fragmentară, alături de un singur vas dac lucrat cu mâna, decorat cu linii în val şi brâu alveolat.
Locuinţa nr. 2 reprezintă un tip aparte, fără analogii cunoscute până la momentul cercetării. Ea este alcătuită din trei încăperi de dimensiuni moderate, dintre care prima este ovală, iar celelalte două au forme neregulate. Groapa bordeiului apare la 0,60 m, iar adâncimea încăperilor variază între 1,75 şi 1,85 m. În camera a treia a fost identificată o treaptă, posibil intrarea în bordei. Nu au fost găsite vatră sau cuptor, însă umplutura conţinea fragmente de vatră arsă. Inventarul este bogat, dominat de ceramică lucrată la roată (aproximativ 70%), completată de ceramică lucrată cu mâna, cu forme variate şi decoruri incizate sau alveolate. Au fost descoperite şi trei lupe de fier.
Locuinţa nr. 3 este o locuinţă de suprafaţă, afectată puternic de lucrările agricole. Podeaua de lut galben, bătut, a fost identificată imediat sub stratul arat, iar dimensiunile reconstituite indică o formă patrulateră cu colţuri rotunjite, de 3,50 × 3 m. Nici aici nu a fost descoperită vatra. Inventarul ceramic este asemănător cu cel din locuinţa nr. 2, incluzând vase lucrate la roată cu angobă roşie sau neagră, străchini, oale-borcan şi fragmente decorate cu caneluri, alveole sau linii incizate. Ceramica lucrată cu mâna este reprezentată prin borcane cu buze alveolate şi brâuri aplicate.
Locuinţa nr. 4, o locuinţă de suprafaţă, a fost complet distrusă de lucrările agricole, astfel că doar nivelul de subzistenţă a mai putut fi observat. Acesta conţinea fragmente de lipitură şi ceramică daco-romană din toate categoriile cunoscute în sit, precum şi câteva fragmente de vatră. Dimensiunile locuinţei au putut fi doar aproximativ estimate la 3,25 × 2,75 m, pe baza distribuţiei cioburilor. Locuinţa fusese construită peste un strat bogat din epoca bronzului, aparţinând culturii Verbicioara. Inventarul este foarte sărac, constând doar în fragmente ceramice mici, nedeterminabile.
Locuinţa nr. 5, descoperită imediat sub stratul arat, prezenta numeroase bucăţi de chirpici distruse de plug, vizibile chiar şi pe arătura proaspătă. La 0,25 m adâncime se păstra o masă de lipitură arsă, sugerând că locuinţa fusese distrusă prin incendiu. Fragmentele de lipitură cu urme de nuiele indică o construcţie specifică locuinţelor de suprafaţă din Locusteni, realizate din stâlpi de lemn şi împletitură de nuiele acoperită cu lut. Pe baza lipiturii prăbuşite s-a reconstituit o formă patrulateră, mai mare decât media, de 5,50 × 3,75 m. Inventarul este redus, incluzând câteva fragmente de ceramică lucrată la roată şi cu mâna, printre care o fructieră şi o ceaşcă dacică decorată.
Locuinţa nr. 6 este un bordei, identificat la 0,35 m adâncime ca o pată de culoare mai închisă decât solul înconjurător. Avea o formă aproximativ ovală, cu diametre de 3 m şi 2,19 m, fiind umplută cu resturi ceramice. Nu s-a descoperit vatra. Inventarul este modest, dar include fragmente reprezentative: străchini şi oale lucrate la roată, unele cu angobă neagră sau decor incizat, precum şi ceramică lucrată cu mâna, precum ceşti dacice şi borcane cu brâu alveolat. Singurul obiect metalic descoperit este un cuţit cu lama dreaptă, subţiată spre bază pentru fixarea într-un mâner.
Locuinţa nr. 7, situată în sectorul B, la est de necropolă, a fost săpată la o adâncime de 1 m faţă de nivelul antic. Avea o formă aproximativ ovală, cu diametre de 3,20 m şi 2,65 m. În interior s-a identificat doar o singură groapă de stâlp, insuficientă pentru a reconstitui structura acoperişului. Intrarea nu a putut fi localizată, iar în interior nu s-au găsit urme de vatră. Podeaua era bine bătătorită şi lutuită. Vatra locuinţei se afla în exterior, la 1 m spre est, însă fusese în mare parte distrusă de lucrările agricole; doar structura de bază, formată din pietriş şi un strat de lut tasat, a mai putut fi observată. Inventarul locuinţei este bogat în fragmente ceramice, în special în zona fundului gropii, alături de câteva obiecte de uz casnic şi podoabă. Ceramica lucrată la roată este predominantă şi include fragmente de ulcioare, amfore, străchini şi numeroase oale-borcan realizate din pastă fină, de culoare cenuşie-vânătă sau cărămizie. Formele sunt variate, cu buze îndoite, evazate sau orizontale, unele decorate prin lustruire, incizii sau nervuri în relief. Au fost identificate şi fragmente de vase cu fund inelar, profilat sau concav, precum şi piese acoperite cu angobă neagră sau roşiatică, unele imitând tipuri romane precum Drag. 35 sau Zeest 72/73. Ceramica lucrată cu mâna este puţin reprezentată, constând în fragmente de borcane din pastă poroasă, cărămizie, cu buze evazate sau oblice şi decor alveolat aplicat sub buză. În afară de ceramică, inventarul include şi alte materiale, precum un fragment de râşniţă romană şi o brăţară deschisă din fier, cu capetele răsucite în spirală. În ansamblu, materialul ceramic arată că majoritatea vaselor au fost lucrate la roată, din pastă fină sau zgrunţuroasă, în proporţii aproximativ egale. Ceramica romană importată din centre urbane sau militare este bine reprezentată, în timp ce ceramica de tradiţie dacică, lucrată cu mâna, apare în cantităţi foarte reduse.
Locuinţa nr. 8, situată în sectorul B, are o formă aproximativ patrulateră, cu colţuri rotunjite, fiind o locuinţă adâncită în pământ. Podeaua se afla la 0,75 m sub nivelul actual şi la 0,45 m sub nivelul antic, fiind amenajată prin „tasarea şi lutuirea pământului”. Locuinţa este orientată nord–sud şi măsoară 3,54 × 3,17 m. Pe laturile scurte au fost identificate câte două gropi de pari, ceea ce sugerează o structură de susţinere, iar intrarea se afla pe latura sudică. Vatra nu a fost găsită in situ, însă în colţul de nord au fost descoperite numeroase fragmente dintr-o vatră groasă de 0,03–0,05 m. Pereţii supraterani erau realizaţi din nuiele împletite şi lut, iar acoperişul era probabil în două ape.
Inventarul locuinţei este foarte bogat, constând în mare parte din ceramică, împărţită în două categorii: lucrată la roată şi lucrată cu mâna. Ceramica realizată la roată este predominantă şi include fragmente de oale cu două toarte de tipul 1, castroane, farfurii, amfore şi numeroase oale‑borcan. Vasele sunt confecţionate din pastă fină sau zgrunţuroasă, în nuanţe de cărămiziu, cenuşiu sau vânăt, multe având angobă roşie sau gălbuie. Decorurile sunt variate: linii incizate, nervuri, coaste, linii lustruite, motive în val sau decor realizat cu rotiţa. Sunt prezente şi fragmente de funduri inelare, profilate sau concave, precum şi castroane cu corp bitronconic sau emisferic. Ceramica lucrată cu mâna este mai puţin numeroasă, dar bine reprezentată prin fragmente de oale‑borcan din pastă poroasă, cărămizie sau cenuşie. Acestea prezintă buze evazate sau oblice, brâuri alveolate, butoni aplicaţi pe gât şi decoruri incizate. Apar şi fragmente de ceşti dacice, inclusiv toarte rotunde în secţiune. Unele piese sunt ornamentate cu alveole sau linii paralele dispuse oblic ori orizontal. În ansamblu, materialul ceramic din locuinţa nr. 8 arată o predominanţă clară a ceramicii lucrate la roată, atât din pastă fină, cât şi din pastă zgrunţuroasă, în timp ce ceramica lucrată cu mâna, de tradiţie dacică, este prezentă în cantităţi reduse. Acest raport sugerează o puternică influenţă romană în cultura materială a comunităţii din Locusteni.
Locuinţa nr. 9, o locuinţă de suprafaţă, a fost puternic afectată de lucrările agricole, fiind descoperită la doar 0,20 m adâncime. Cercetătorii au putut identifica existenţa ei datorită „resturilor disparate de lipitură şi masarea într-un perimetru îngust a unor cioburi daco-romane”. Din cauza distrugerilor, laturile şi dimensiunile locuinţei nu au putut fi stabilite. La aceeaşi adâncime a fost găsită şi o vatră ovală, realizată din lut galben bine tasat, cu dimensiunile de 1,80 × 0,90 m, însă poziţia ei sugerează că era probabil exterioară locuinţei. Vatra era construită pe un strat de prundiş gros de 0,10 m, peste care se afla un strat de lut de 0,06–0,08 m.Inventarul locuinţei este sărac, deoarece ceramica a fost „fărâmiţată de lucrările agricole”. Totuşi, au fost recuperate câteva fragmente ceramice. Ceramica lucrată la roată este reprezentată prin fragmente de oale cu două toarte din pastă fină cărămizie, cu urme de angobă roşie, precum şi fragmente de oale‑borcan din pastă vânătă, cu buze uşor evazate. Ceramica lucrată cu mâna este ilustrată printr-un fragment de oală‑borcan din pastă gri-deschisă, amestecată cu nisip şi pietricele, decorată cu un brâu alveolat.
În ceea ce priveşte gropile gospodăreşti, acestea reprezintă cele mai frecvente amenajări păstrate în aşezare. Ele conţineau de obicei multă ceramică şi resturi menajere, fiind folosite iniţial pentru depozitarea cerealelor, iar ulterior ca gropi de gunoi. Forma cea mai comună este cea de căldare, cu fundul mai larg decât gura, urmată de gropile în formă de sac şi, mai rar, de cele cilindrice. Dimensiunile variază considerabil, iar adâncimea se situează între 0,80 şi 2 m. O categorie aparte o reprezintă gropile foarte largi, de 6–8 m diametru, cu fund neregulat şi adâncimi de 1,30–2,10 m, interpretate ca lutării, de unde se extrăgea lut pentru construirea locuinţelor.
Un aspect important subliniat este numărul redus de locuinţe identificate, în ciuda suprafeţelor mari cercetate. Cauza probabilă este distrugerea locuinţelor de suprafaţă prin activităţi agricole. Totuşi, săpăturile au furnizat o cantitate mare de ceramică, în special fragmentară. Pentru ceramica romană s-a folosit o tipologie elaborată anterior, considerată încă valabilă. Alte interpretări se bazează şi pe rezultatele cercetării necropolei Locusteni. (sursă: Popilian, Bondoc 2013, p. 71-80)

Necropola daco‑romană de la Locusteni–Predeşti, cercetată integral între anii 1969 şi 1975, este o necropolă birituală, cu un total de 290 de morminte. Dintre acestea, majoritatea covârşitoare sunt de incineraţie (215 morminte, adică 74,14%), iar restul de 75 sunt de inhumaţie (25,86%). Cele două rituri sunt contemporane şi reflectă convieţuirea tradiţiilor dacice şi romane în comunitatea locală.
Mormintele de incineraţie sunt împărţite în două categorii: incineraţii în urnă şi incineraţii în groapă simplă. Incineraţiile în urnă sunt cele mai numeroase, însumând 167 de morminte. Urnele sunt vase obişnuite, folosite anterior în gospodărie, atât de factură dacică, cât şi romană, adesea amestecate în acelaşi mormânt. Capacele erau improvizate din fragmente ceramice, funduri de vase, ceşti sau pietre. Inventarul funerar este modest: doar 62 de morminte conţin obiecte precum vase, fibule, mărgele sau podoabe din argint. În câteva cazuri au fost depuse şi oase de animale ca ofrandă.
A doua categorie, incineraţiile în groapă simplă, cuprinde 48 de morminte. Gropile sunt mici, circulare sau ovale, iar cantitatea de oase calcinate este redusă. Unele morminte sunt acoperite cu cioburi sau pietre, iar altele cu vase întoarse cu gura în jos. Aproape jumătate dintre aceste morminte au inventar, constând în special din căni cu o toartă decorate cu „coaste”, fibule, brăţări sau oglinzi.
Mormintele de inhumaţie, în număr de 75, aparţin exclusiv copiilor. Gropile sunt superficiale, fără sicrie, uneori căptuşite sau acoperite cu pietre. Poziţia defuncţilor este, în general, întinsă pe spate, cu braţele pe lângă corp, iar orientarea variază, deşi predomină direcţia nord–sud. Inventarul este rar, doar 22 de morminte conţinând obiecte precum mărgele, fibule, cercei sau, în cazuri izolate, vase romane depuse lângă craniu.
În organizarea necropolei nu se observă o ordine strictă. Mormintele cu urne dacice şi romane sunt amestecate, iar singura tendinţă vizibilă este o uşoară grupare a mormintelor de copii. Lipsa suprapunerilor între morminte sugerează existenţa unor semne funerare din piatră, care marcau locurile şi preveneau deranjarea mormintelor mai vechi. (sursă: Popilian, Bondoc 2013, p. 160-31)

Necropola medievală se află în sectorul A. În secţiunile 2 şi 3, cercetate în 1979, au fost identificate 15 morminte datate în secolele XV–XVI. Toate scheletele aveau capul orientat spre vest şi braţele aşezate pe piept. Doar două morminte conţineau inventar funerar, constând în câte un inel de argint. În mormintele nr. 3 şi 12 au fost găsite, alături de schelet, cochilii de melci. Urme de coşciuge de lemn au fost identificate doar în mormintele nr. 2 şi 9. Adâncimea mormintelor varia între 0,80 şi 0,90 m, cu excepţia mormântului nr. 7, situat la doar 0,35 m.

Sectorul A şi C