Biserica actuală a fostului schit Aninoasa, ridicată în anul 1804, este o construcţie de zid cu plan triconc, având abside laterale în dreptul naosului şi un altar eliptic la interior, pentagonal la exterior, boltit cu o semicalotă eliptică. Dimensiunile sunt bine proporţionate: lungimea totală de 16 m, lăţimea de 8,5 m în dreptul absidelor şi înălţimea de aproximativ 13 m. Pridvorul măsoară 5,40 m lăţime şi 2,90 m lungime, pronaosul 5,65 × 4,35 m, naosul 8,50 × 3,50 m, iar altarul 5,40 × 5,30 m. Fundaţia este realizată din cărămidă arsă legată cu mortar de var, iar iluminarea se face prin trei ferestre: două pe axa nord–sud, în dreptul absidelor, şi una pe axul est–vest al altarului, aceasta din urmă fiind lărgită ulterior. Cele două turle heptagonale, cu bază pătrată, sunt amplasate deasupra pronaosului – care a funcţionat probabil şi ca veche clopotniţă – şi deasupra naosului, conferind volum şi ritm arhitecturii.
Pridvorul deschis, sprijinit pe şase stâlpi cilindrici şi două coloane adosate, este marcat de arcuri trilobate şi de o boltire mixtă: o calotă centrală şi două semicilindrice laterale. Pronaosul şi naosul sunt acoperite cu calote sferice descărcate pe arce cu pandantivi, iar trecerea spre altar se face prin uşile împărăteşti şi diaconeşti sculptate în zidărie şi pictate în frescă. În altar se păstrează nişele proscomidionului şi diaconiconului, iar pe peretele central se află una dintre pisaniile pictate ale bisericii. Exteriorul este bogat decorat: rânduri de cărămizi „în dinţi de lup”, brâuri semicirculare, casete dreptunghiulare, panouri pictate cu filosofi şi motive vegetale, toate compunând un registru ornamental specific arhitecturii post‑brâncoveneşti târzii. Învelitoarea, iniţial din şiţă de brad, a fost înlocuită în 1956 şi din nou în 1975, intervenţii consemnate prin inscripţii pe baza turlelor.
Pisania păstrată în proscomidion oferă detalii preţioase despre contextul istoric şi comunitatea care a ridicat biserica. Construcţia a început „în vremea domnului Constantin Alexandru Ipsilanti, când s‑au sculat cu război mare cu Muscalii asupra Turcilor”, cu binecuvântarea mitropolitului Nectarie al Noului Severin. Lista ctitorilor este amplă şi diversă: preoţi, monahi, boieri, meşteşugari şi numeroase femei din obşte – între care popa Costandin Negomireanu, Partenie Eromonahul de la Tismana, familiile Mămăligă, Negomireanu, Urdăreanu, Udrişte, dar şi Mărica, Bălaşa, Păuna, Safta, Aniţa. Pisania menţionează şi obştea monahală a schitului, formată din zece călugări, în frunte cu stareţul Ioanichie Eromonah. Sunt consemnate şi numele zugravilor – Ghenadie Eromonah, diaconul Mihai zugravul, Preda, Radu, Ioan, Mihai, iar la exterior Dobre zugravul, Nion şi probabil Partenie Eromonah – precum şi ale meşterilor zidari Pârvu Zădariu şi Dinu Ceauşu, alături de monahii Macarie şi Varlaam. Programul iconografic, desfăşurat atât în interior, cât şi în exterior, urmează Erminia: în pridvor – scene din Geneză şi episoade morale; în pronaos – Maica Domnului Orantă şi portretele ctitorilor; în naos – Iisus Pantocrator şi marile praznice; în altar – teme legate de jertfă şi slujire. Exteriorul, cu filosofi şi motive florale, sugerează un dialog între tradiţia bizantină şi influenţele culturale ale epocii fanariote.