Biserica este ctitoria logofătului Ivan Norocea din Răzvad, de la anul 1564, fiind deci, cel mai vechi monument istoric de acest fel care se păstrează în Piteşti, într-o formă ce-i drept, modificată. Deşi nu i se păstrează pisania, data zidirii – 1564 – este cunoscută din însemnările de la 1746 ale mitropolitului Neofit. Numită înainte Greci, deoarece deservea cu precădere locuitorii de pe „uliţa grecilor”, actualul bulevard I. C. Brătianu, era cunoscută (astăzi din ce în ce mai puţin) şi sub denumirea de „Biserica lui Norocea“, evident după numele ctitorului. Lăcaşul mai are alte două hramuri secundare, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Sfântul Mina.
S-ar părea că vornicul Ivan Norocea, a înălţat-o pe locul alteia, mai vechi, ridicată sub domnia lui Mihnea cel Rău (1508-1509). Ctitoriei sale i-a dăruit, conform pomelnicului din 1872, moşiile Şuica, Băiculeşti şi Izvorani.
Iniţial, Biserica Greci a fost construită cu o singură turlă, cea a Pantocratorului, adăugându-i-se în 1712 turla-clopotniţă, de către logofătul Hrizea, feciorul lui Alexe, logofătul din Piteşti şi de către soţia sa, Ilinca.
Clădirea a suferit importante refaceri şi adăugiri între anii 1860-1863, când a fost refăcută de protopopul C. Brădeanu, dar mai ales în etapa 1910 – 1914. Între 1868 – 1870 s-a pictat din nou, în ulei, de pictorul Iosif Materna din Piteşti. În 1914 este iarăşi pictată, de această dată, de către Gheorghe Belizarie din Domneşti. În această perioadă i-au fost distruse sau vândute toate pietrele de mormânt, inclusiv pisania.
Biserica este de plan triconc, cu două turle, compusă din altar, naos, pronaos şi pridvor ultimele două adăugate formei iniţiale, de sc. XVI a edificiului. Are două turle, una pe naos şi alta pe pronaos.
În anul 1949 s-au înlocuit toate ferestrele bisericii, cu tocuri cu tot, pe aceleaşi dimensiuni. Pictura a fost restaurată în 1956 şi 1983 de pictorul Vasile Ivănescu. În 1984, pictorul Dan Mohanu a restaurat pictura murală din Diaconicon găsindu-se pe boltă şi pe portativul de desubt fresca originală din 1564, iar pe portativul de mai jos, altă frescă suprapusă peste cea originală, presupusă a fi din secolul al XVIII-lea.

Sondajul făcut în 1967 pe latura de miazăzi a părţii vechi a bisericii, a scos la iveală, aşa cum arăta Radu Creţeanu într-un articol din 1970, în care pleda pentru păstrarea monumentelor medievale şi moderne ale oraşului ameninţate de demolare în scopul desăvârşirii planului de urbanizare sistematizată, conform concepţiilor regimului comunist, „un parament caracteristic pentru bisericile din veacul al XVI-lea, alcătuit din benzi de câte trei rânduri de cărămizi aparente, cu grupuri de câte două cărămizi verticale“. De asemenea, în urma cercetărilor întreprinse între 1975-1978 de Eugenia Greceanu, s-a constatat că atât naosul, cât şi altarul, datează din secolul al XVI-lea.