Biserica a fost edificată între anii 1679-1684 ca mănăstire, de către Ianache vistierul din Piteşti, pe locul alteia mai vechi, din lemn, care fusese închinată în anul 1626 mănăstirii Mihai-Vodă din Bucureşti de către domnitorul Alexandru Coconul şi care l-a avut, probabil, ca meşter zidar, pe Stoica, autorul ansamblului medieval de la Goleşti. Potrivit arhitectului N. Ghica Budeşti, biserica se încadrează în cea de-a 20-a grupă, aceea a bisericilor cu abside laterale, plan triconc şi clopotniţă pe pronaos. De dimensiuni medii, în forma iniţială ea avea 17,20 m lungime şi 9,30 m lăţime maximă, în dreptul absidelor.
Lăcaşul, căruia îi lipseşte pisania originară, s-a construit şi cu materialele (cărămidă şi două covoare) luate de Ianache dintre cele destinate ctitoriei mitropolitului Varlaam – schitul Trivalea –, pe vremea exilului acestuia (1678-1684), ceea ce a condus, la întoarcerea arhiereului în ţară, la declanşarea unui îndelungat proces, în urma căruia, vistierul a fost condamnat la plata bunurilor însuşite. La 23 aprilie 1691, domnitorul Constantin Brâncoveanu dăruia mitropolitului Varlaam trei moşii ale vistiernicului Ianache, care la acea dată, la fel ca şi nepotul său, paharnicul Gavrilă, cel ce continuase lucrările la Biserica Sfînta Treime, nu mai era în viaţă.
În anul 1732 monumentul a fost restaurat de către familia Beştelei, dată de la care va prelua numele noilor ctitori, care îl pictează în frescă de bună calitate şi îi dăruiesc moşia Albota, dar şi câte o delniţă la Vlăşcuţa şi Brătieni. Alte lucrări au fost iniţiate în 1862 de către egumenul mănăstirii Mihai-Vodă, arhimandritul Policarp, dându-i-se actualul plan. Biserica a fost pictată din nou în 1864, de astă dată în ulei. În anul 1971 s-a refăcut pictura de către pictorul Ion „Rostioreanul” din Bucureşti. Totuşi, atât structura cât şi două elemente decorative (ancadramentele ferestrelor şi pictura din 1732 păstrată în unele zone ale naosului) au rămas intacte. Se remarcă scene precum „Deisis”, „Cina cea de Taină”, „Iisus la arhiereul Ana”, „Răstignirea şi punerea în momânt”.

Monumentul a fost restaurat între 1974-1980.

Investigaţiile arheologice realizate în 1975 de către Gheorghe Cantacuzino şi Teodor Mavrodin au scos la iveală vestigiile unei biserici mai vechi, executată din cărămidă legată cu mortar, de plan dreptunghiular, aşezată oblic faţă de lăcaşul actual, a cărei distrugere a fost cauzată, foarte probabil, de un incendiu, întrucât atât în interior cât şi în exterior s-a descoperit un strat de câţiva centimetri de cărbune, distrugerea edificiului survenind după o existenţă se pare, nu prea îndelungată.