Biserică gotică din care se mai păstrează doar fundaţiile. Secţiunea începută din str. Mihai Bravu spre Vest a întâlnit sub stratul vegetal un zid gros de 1.25m, din bolovani de râu legaţi cu mortar de var şi nisip. Prelungind Secţiunea spre Vest de zid, a întâlnit masa altarului cu laturile de 2,95 x 3,50 m, laturile, acoperite de un strat subţire de tencuială din var şi nisip. Pe lângă masa altarului se păstrau petice din ultima pardoseală din cărămizi dreptunghiulare de 30 x 16 x 5 cm. În sondajele din interiorul altarului, autorul remarca oseminte omeneşti sub pardoseală, fapt care dovedeşte, biserica a fost construită pe un cimitir mai vechi, morţii puteau fi îngropaţi şi în navă, în niciun caz în altar (situaţie care nu s-a confirmat, probabil un osuar practicat târziu). Pe marginea dinspre latura de Nord s-au păstrat dale mari din piatră din pardoseala făţuită pe partea superioară cu dimensiuni de 1,80 x 0.80 x 0.25 m, urmate spre interior de dale de mai mici dimensiuni de 1,10 x 0,60 x 0,15 m. Deasupra uneia din cele două dale mari s-a găsit răsturnat, un stâlp din piatră albă cu profile gotice, marcând, probabil, despărţirea altarului de restul bisericii. La capătul zidului suport de pardoseală, spre Vest, se afla un osuar de forma unui cavou dreptunghiular cu pereţii dintr-un singur rând de cărămizi, lung de 2,12 m, lat de 0,74 m şi adânc de 1,10 m de la pardoseală până la pământul viu, deasupra o lespede de 2,12 x 1 x 0,24 m. Peretele de Nord a cedat în urma tasării ternului, din cauza unei gropi din apropiere făcută curând după ruinarea bisericii în prima jumătate a secolului XVII. În forma iniţială, nava din faţa altarului a fost în întregime pardosită cu dale mari de piatră, pentru care s-a construit zidul suport. În secţiunea transversală din navă s-au descoperit sub pardoseală 5 monede, dintre care doi oboli de aramă emişi de Sigismund I (1387 – 1437), alţi doi de la Vladislav II (1440 – 1444) şi un dinar Rudolf II (1576 – 1611). În altar s-a putut observa structura pardoselii, partea superioară, formată dintr-un rând de cărămizi de 0,30 x 0,16 x 0,55 m aşezate pe un strat de nisip. Sub nisip s-a identificat un strat de mortar de var gros de 0,10 m, sub care era aşternut un alt strat de nisip şi, în sfârşit, un nou nivel de construcţie. La nivelul frontal al bisericii, zidăria a fost prelungită spre nord pentru construcţia unei încăperi care să servească drept sacristie, din acelaşi material, cu grosimea zidurilor de 1,10 m (adaosul măsoară la exterior 4 m Nord – Sud şi 7,12 m Est – Vest, cuprinzând o suprafaţă interioară de 3 x 5 m). Pardoseala sacristiei se afla mai jos decât nivelul celei din nava bisericii, la 0,70 m, deasupra pământului viu sub stratul depus de 0,90 m, care acoperă şi părţile interioare ale zidurilor. În mijlocul ei, pe peretele nordic, s-a ridicat un contrafort, din pietre de râu mici, scos în afara zidului cu 1,25 m şi lat de 1,10 m. Autorul cercetării iniţiale presupunea că biserica nu a avut la început decât 15,50 x 9,50 m iar în jurul anului 1500 partea centrală a peretelui vestic a fost demolată pe o lungime de 5 m, zidurile laterale continuate spre Vest, dar nu în prelungirea celor iniţiale, ci deplasând spre Sud peretele nordic cu o jumătate de metru, iar pe cel sudic cu 0.65 m, obţinându-se astfel o lărgire a interiorului faţă de cea a vechii nave. În acel moment prezenta o lungime de 20,70 m. care, împreună cu cei 15,50 m ai vechii biserici, ajunge acum la o lungime de 36,20 m (peretele de Vest al bisericii se afla sub casa Diţu Decebal). Lângă jumătatea de Nord a peretelui bisericii, unde Casa Diţu este mai retrasă spre Vest, s-a păstrat o tainiţă largă de 1,25 m şi lungă de 4,25 m, boltită cu cel puţin două arce dublouri, unul la capătul de nord – unde se află intrarea cu treaptă de coborâre şi altul la mijloc, la distanţa de 1,30 m. În sondajele din jurul bisericii s-au întâlnit numeroase morminte, atât în grădina Branişteanu şi curtea Diţu, cât şi în curtea Polina Ionescu.

Biserica este datată înainte de 1417, data fiind înscrisă pe un recipient de piatră şi după monedele descoperite în interior, cele mai vechi fiind de la Sigismund I Luxemburg (1387-1437).