Pulberăria nouă din Brăila este astăzi una dintre cele mai impresionante şi mai discrete mărturii ale vechii cetăţi otomane. Clădirea are lungimea de aproximativ 56 de metri. Bolta ei masivă se găseşte la circa un metru sub nivelul actual de călcare, iar podeaua interioară coboară până la aproape cinci metri adâncime. Această diferenţă de nivel nu este întâmplătoare: temperatura constantă, umiditatea redusă şi protecţia naturală împotriva incendiilor sau bombardamentelor erau esenţiale pentru depozitarea prafului de puşcă.
Din ea porneau hrubele – coridoare subterane căptuşite cu cărămidă, care legau depozitul de cele nouă bastioane ale cetăţii. Prin aceste galerii, praful de puşcă putea fi transportat în siguranţă către bateriile de artilerie, chiar şi în timpul unui asediu, fără ca soldaţii să fie expuşi tirului inamic.
De-a lungul timpului, hrubele care plecau din pulberărie au fost în mare parte colmatate, astupate sau integrate în fundaţiile clădirilor moderne, dar traseul lor continuă să influenţeze stabilitatea solului şi să alimenteze legendele urbane despre „oraşul de sub oraş”.

În timpul ocupaţiei ruse din 1810, o explozie provocată de imprudenţa unor ofiţeri a distrus o parte a depozitului şi a provocat sute de victime. Evenimentul a rămas în memoria epocii ca o dovadă a fragilităţii acestui tip de construcţie, dar şi a importanţei sale strategice. În acest context a fost construită Pulberăria Nouă. În 1940, în interiorul ei au fost găsite ghiulele şi resturi de praf de puşcă, semn că spaţiul fusese abandonat în grabă după demolarea cetăţii în 1828.