Lăcaşul a fost înălţat la 1 septembrie 1745, dar s-a definitivat abia între 7 februarie - 26 mai 1751, de către Martin Buliga. Fiindcă nu avea moştenitori direcţi care să se ocupe de acest lăcaş, dar şi din cauza stării precare de sănătate, ctitorul l-a închinat Mitropoliei din Bucureşti. Din fericire, anterior demolării, în anul 1900, schitul a fost descris de Dimitrie Butculescu şi Alexandru Odobescu, iar la Arhivele Naţionale ale României, în fondul Ministerului Culturii şi Instrucţiunii Publice se păstrează întreaga corespondenţă privind demolarea sa. Între aceste documente se păstrează un releveu şi o schiţă de plan cu amplasamentul schitului în raport cu clădirea Palatului Adminstrativ al Prefecturii. Suprapunerea acestor planuri peste ortofotoplanurile actuale a arătat că, ulterior anului 1980, pronaosul bisericii a fost suprapus în totalitare de clădirea care adăposteşte în prezent sediul ARGIF. Biserica era de plan triconc, se compunea din pridvor, pronaos, naos şi altar şi avea o lungime de circa 21 m şi o lăţime de circa 10 m.

În colţul de SV al clădirii fostului Palat administrativ, şi respectiv la 10 m sud de biserică, în anul 2012, cu ocazia efectuării unui sondaj geodezic, a fost descoperit un mormânt, lipsit de inventar, desigur aparţinând necropolei dezvoltate în jurul schitului.
Cercetările arheologice preventive au arătat că necropola a fost folosită vreme îndelungată, cel mai vechi mormânt, M14, fiind datat la mijlocul secolului al XVI-lea, iar cel mai recent, M17, în al treilea deceniu al secolului al XIX-lea. Din punct de vedere cronologic, toate cele 48 de morminte se datează în perioadele medieval târzie (secolele XVI-XVIII) şi modernă (secolele XVIII-XIX).