Platoul „La Crucea lui Ursachi” are o formă dreptunghiulară neregulată, cu o lungime de aproximativ 120 m pe axa NV–SE şi o lăţime variabilă între 40 şi 60 m. Accesul este dificil din aproape toate direcţiile: spre vest se află prăpastia Olteţului, spre est o rîpă abruptă, iar spre sud o pantă extrem de înclinată. Singura cale de acces relativ facilă este dinspre nord, printr-o şa îngustă ce leagă platoul de „Cetăţuie”. Valul de apărare este vizibil pe latura nordică şi pe o mare parte din cea estică, cu urme slabe pe restul estului. Se presupune că valul continua şi pe latura sudică, dar a fost erodat de ape. Este improbabil ca zona de acces să fi fost lipsită de elemente defensive. Săpăturile din 1971, deşi limitate din cauza vremii, au confirmat că platoul era folosit ca loc de refugiu. Urmele de locuire sunt rare şi dispersate, iar nivelurile culturale sunt subţiri. În zonele cu stâncă fisurată, s-au adus cantităţi mari de lut galben şi roşu pentru nivelare. Majoritatea locuinţelor erau colibe cu vetre simple, dar în casetele 3A şi 3B s-a descoperit o construcţie mai mare, cu podină din lut amestecat cu pietriş şi mai multe încăperi, fiecare cu vatră. În colţul sud-vestic, lângă crucea care dă numele platoului, s-a identificat o construcţie cu temelie din pietre de calcar nefasonate, legate cu lut. Din păcate, zona a fost afectată de gropi săpate în trecut, ceea ce a compromis complexul. Două monede descoperite aici, datate în deceniul al IX-lea al secolului I î.e.n., sunt atribuite nivelului superior, corespunzător construcţiei cu zid de piatră. Este posibil ca edificiul să fi fost un turn-locuinţă, având o poziţie ideală pentru observare. Cele mai interesante descoperiri vizează modul de construcţie al valului de apărare. Pe latura estică, valul are o înălţime de 1 m şi o lăţime de 5 m, fiind realizat din pietre de calcar nefasonate, aranjate în straturi retrase succesiv. În zona nordică, mai vulnerabilă, valul are dimensiuni duble: 2 m înălţime şi 10 m lăţime. În etapa a doua de fortificare, s-a folosit o tehnică rară: calcinarea pietrelor de calcar pe loc, urmată de turnarea apei, creând o bază solidă de var peste care s-a construit valul propriu-zis. Cercetările au confirmat existenţa unui complex fortificat la Polovragi în secolul I î.e.n. Cele trei monede, fragmentele de cupe deliene, fibulele şi ceramica descoperite indică faptul că aşezarea a fost locuită până în acel secol, deşi momentul exact al abandonării rămâne incert.

Crucea lui Ursache

Fortificaţia principală, cunoscută în literatura arheologică şi sub denumirea de Cetăţuia se află pe un mamelon înălţat cu 30 de metri faţă de zona înconjurătoare, separat de platou printr-o şa îngustă de 300 de metri şi lată de 40-60 de metri şi chiar 30-40, cu pante repezi. Se află în punctul Oborul Jibovilor. Cetăţuia era apărată printr-un complex de terase întărite şi o fortificaţie, trapezoidală cu două faze de construcţie. În momentul în care geto-dacii au decis să se stabilească pe înălţimea numită „Cetăţuie”, aspectul geologic al terenului era cu totul diferit faţă de cel actual. Structura carstică, cu fisuri adânci, prăbuşiri şi pereţi aproape verticali, făcea imposibilă locuirea fără o amenajare prealabilă. Din acest motiv, au fost necesare lucrări ample de terasare şi nivelare. Încă din prima etapă de locuire, dacii au intervenit asupra reliefului, remodelând înălţimea prin terasări succesive. Pe versantul nordic au fost amenajate şapte terase, iar pe cel sudic, una singură. Vârful mamelonului a fost, de asemenea, adaptat pentru a permite construcţia de locuinţe şi fortificaţii. La Polovragi, se remarcă o metodă inovatoare de terasare, diferită de cea obişnuită în lumea dacică. În loc să taie panta şi să bătătorească materialul rezultat, dacii au ridicat terenul până la cota dorită prin depunerea alternativă de straturi de lut şi piatră de calcar. Terasa IV nord este un exemplu reprezentativ: umplutura variază între 0,60 m şi 2 m grosime, iar pentru stabilitate, straturile de lut au fost înclinate la 45° şi placate cu blocuri de calcar. Pentru a preveni alunecarea terenului, s-au construit paramente interioare şi exterioare din piatră, dispuse oblic şi bine legate cu lut. Pe latura sudică, dacii au regularizat panta cu bolovani şi blocuri mari, probabil din motive tactice, pentru a îngreuna accesul atacatorilor şi a elimina unghiurile moarte. Locuinţele erau construite din lemn, cu pereţi din chirpici şi acoperişuri din materiale perisabile. Podina era din lut galben bătătorit, aşternut direct peste stâncă. Majoritatea caselor aveau o suprafaţă de aproximativ 20–25 m², însă pe terasele mai mici, dimensiunile erau reduse. Vetrele erau ovale, din lut, uşor ridicate faţă de nivelul de călcare. O locuinţă aparte se află pe terasa I sud, unde întreaga suprafaţă a fost nivelată prin tăierea stâncii. Pentru a mări spaţiul, dacii au spart un ieşind al peretelui nordic, obţinând o formă semicirculară. Clădirea ridicată pe această terasă avea un diametru de 8–9 m şi era delimitată de un şanţ de drenaj, menit să colecteze apa pluvială şi să o direcţioneze spre zonele joase. „Cetăţuia” de la Polovragi avea o formă patrulateră, uşor trapezoidală, cu dimensiuni relativ mici: laturile lungi măsurau aproximativ 19 metri, iar cele scurte între 8 şi 9 metri. În faţa laturilor scurte se aflau două terase: una spre vest, lată de circa 8 metri, ce se întindea până la prăpastia cheilor Olteţului, şi alta spre est, sub forma unei platforme înguste de 2–3 metri, înaintea rîpei abrupte ce ducea spre şaua legată de drumul de plai. Accesul în fortăreaţă se realiza prin colţul nord-estic al laturii nordice. În prima etapă de fortificare, sistemul defensiv era compus dintr-un val de piatră şi pământ, peste care se ridica o palisadă de lemn. Construcţia acesteia era ingenioasă, folosindu-se şanţuri oblice săpate în stâncă, acolo unde terenul nu permitea sprijinirea valului sau paramentului. Întregul ansamblu era acoperit cu o manta de lut, iar în paramentul exterior se regăseau blocuri de calcar şi, pentru prima dată, blocuri de gresie friabilă fasonate. Se presupune că stratul exterior de lut era ars intenţionat, probabil pentru a-i conferi rezistenţă. În a doua etapă, s-au construit ziduri de piatră pe conturul vechii fortificaţii şi de-a lungul terasei II nord, singura care se întindea între rîpa estică şi cheile Olteţului. Zidurile aveau o grosime de aproximativ 2 metri, surprinsă doar la temelii, cu o înălţime estimată de 2–3 metri. Materialele folosite erau predominant blocuri de calcar (peste 60%), rocă cristalină şi gresie fasonată. Dimensiunile blocurilor variau de la pietre mici până la blocuri foarte mari, unele depăşind 2 metri lungime. Structura zidurilor includea paramente exterioare şi interioare din blocuri mari, iar în interior se afla emplectonul – un amestec de piatră mai mică. Deasupra zidurilor se ridica o construcţie din lemn cu multă lipitură de chirpici. Nu este clar dacă era vorba de un gard gros lipit cu lut, pentru a preveni incendierea, sau de o palisadă propriu-zisă. Cantitatea mare de piatră spartă şi chirpici ars sugerează o structură mai complexă. Deşi cetatea de la Polovragi nu atingea soliditatea celor din Munţii Orăştiei, poziţia sa naturală şi lucrările de fortificare o făceau greu de cucerit prin atac direct. Totuşi, lipsa unei surse de apă în interiorul incintei limita capacitatea de rezistenţă în faţa unui asediu prelungit. O problemă nerezolvată rămâne amplasarea sanctuarului. Înainte de săpături, au fost descoperite două fragmente de tamburi din gresie, unul pe terasa IV nord şi altul pe coama dealului din faţa înălţimii. Ulterior, au fost găsite şi alte fragmente, unele încorporate în ziduri sau în dărâmături. Se presupune că tamburii deterioraţi în timpul prelucrării au fost reutilizaţi ca material de construcţie. Zona sacră ar fi putut fi pe terasele VI-VII, mai retrase şi spaţioase, însă cercetările din 1970 nu au identificat decât locuinţe. Terasa IV nu a fost cercetată suficient, dar nici celelalte terase nu par potrivite pentru aliniamentele de tamburi. Deşi nu se poate exclude complet existenţa sanctuarului, este puţin probabil ca situaţia actuală să se schimbe. În concluzie, pe „Cetăţuie” au fost identificate două mari etape constructive, dar şi mai multe niveluri de locuire. Nu toate terasele au fost amenajate simultan – terasa I sud şi terasele V-VII nord sunt ulterioare celorlalte. Sfârşitul ambelor fortificaţii a fost provocat de conflicte violente, care au dus la incendierea şi distrugerea lor.

Oboru Jidovilor

Şanţul a fost săpat pe piciorul pantei înălţimii, separându-o de poiana prelungă cu aspect de şa. Adâncimea era de 2,2 m iar lăţimea la gură era de 3,6 m.