Săpăturile arheologice au pus în evidenţă o intensă locuire începând cu secolul al II-lea a. Chr şi până în prima jumătate a secolului I p. Chr. Este vorba de o aşezare fortificată de tip dava cu şanţ de apărare şi val de pământ. În interiorul aşezării au fost documentate mai multe locuinţe de suprafaţă sau bordeie, prevăzute cu vetre de foc şi numeroase gropi (de provizii, menajere sau rituale). Totodată a fost descoperit un bogat material arheologic.
O descoperire neobişnuită în aşezarea geto-dacică este un mormând de inhumaţie, amenajat în interiorul fortificaţiei. Groapa mormântului a fost surprinsă la -1,9 m, fundul gropii ajungând la -3,9 m, având o formă rectangulară neregulată (2,4 x 0,7/0,85 m), cu colţurile rotunjite. A fost săpată în trepte iar pe fundul ei a fost dinspus un coşciug improvizat din jumătatea unui trunchi de copac. Camera funerară a fost de asemenea prevăzută cu un acoperiş de lemn. Din schelet s-au mai păstrat un os radius şi câteva falange aparţinând unui adolescent. Alte resturi osteologice sau obiecte de inventar nu au fost găsite. În sfârşit, mormântul aparţine nivelului III de locuire a fortificaţiei, care se datează în a doua jumătate a secolului I a. Chr. O ipoteză prezentată de Valeriu Sîrbu e că ar putea fi vorba de un sacrificiu uman, după care o parte din rămăşiţele sale au fost îngropate.

Începutul locuirii getice pe promontoriul La Cetate este pusă în legătură cu afirmarea unei autorităţi politico-militare, din dispoziţia căreia a fost amenajată fortificaţia. Ori secolul al II-lea a. Chr corespude cu afirmarea în plan local şi în zona Dunării de Jos a geto-dacilor. Ultimele urme de locuire datează din prima jumătate a secolului I p. Chr şi pot fi legate cu acţiunile militare ale generalului Sextus Aelius catus din anii 9 – 11 p. Chr când pest 50000 de geto-daci sunt strămutaţi la sud de Dunăre sau de acţiunile guvernatorului provinciei Moesia Tiberius Plautius Aelianus, care a transferat la sudul fluviului 100000de transdanubieni, deci geţi şi alte neamuri.