Cucerirea habsburgică a Banatului din octombrie 1716 a generat transformări semnificative în structura şi planimetria vechii cetăţi a Timişoarei, necorespunzătoare viziunilor strategico-militare coordonate de Curtea de la Viena. La 25 aprilie 1723 se pune piatra de temelie a fortificaţiei de tip „Pagan” a Timişoarei, constând în trei inele de fortificaţie din cărămidă arsă. Prima fază este încheiată în 1757, iar a doua în 1765. Dezvoltarea urbanistică deosebită pe care a cunoscut-o oraşul pe parcursul sec. XIX a făcut ca fortificaţia de sec. XVIII să reprezinte un element sufocant şi restrictiv, astfel încât cea mai mare parte a fortificaţiilor Timişoarei au fost demolate între anii 1891-1910.
În zona Contragardei VII şi a Anvelopei I, corespunzătoare tronsonului Bastionul VII Eugeniu, a fost amenajat un stăvilar, încadrat tipologic în categoria barajelor mobile. Stăvilarul este orientat pe direcţia NE-SV, cu axa perpendiculară pe escarpa Contragardei VII. Avea rolul de reglare şi evacuare a apei din şanţul de apărare din faţa Contragardei VII în aşa fel încât nivelul admis al apei din cunete să fie diminuat în timp de pace, iar în timp de război să permită inundarea rapidă a şanţurilor.
Stăvilarul a avut trei faze de funcţionare: Faza I, în forma construită iniţial; Faza II este o refacere a stăvilarului, grav afectat în 1849; în Faza III, imediat anterioară demolării fortificaţiilor, şanţul de apărare şi stăvilarul se colmatează prin adosarea unui zid de cărămidă la gura de admisie. Stăvilarul a fost ulterior afectat de intervenţii moderne din sec. XX prin lucrări de canalizare şi prin construirea uneia din halele de producţie a fabricii Moda Tim.
În 2013, în sectorul Clădirii E a fost investigat stăvilarul corespunzător Contragardei VII şi Anvelopei I. Acesta cuprinde mai multe elemente: platforma de cărămidă din faţa ansamblului, gura de acces, corpul deversor format din câmpurile deversoare A şi B, gura de evacuare a corpului deversor, podina din lemn a corpului deversor, substructura din lemn a fundaţiei, fundaţia corpului deversor, bazinul de liniştire din spatele corpului deversor, substructura de lemn a bazinului de liniştire, rigola şi gabioanele. Ansamblul hidrotehnic a fost construit din cărămidă şi blocuri de gresie şi granit, iar fundul deversor a fost amenajat cu grinzi rectangulare aşezate în secţiune; acesta a fost integrat în contraescarpă printr-un „pereu” din blocuri de piatră rotunjite şi cu plombe de cărămidă şi mortar. În 2014, a fost surprinsă substrucţia stăvilarului, care constă în piloni de lemn masiv, ecarisaţi la joagăr, iar substrucţia a fost îmbrăcată în cărămidă.
2013. Materialul arheologic aparţine mai multor perioade istorice. Complexe arheologice suprapuse de fortificaţiile habsburgice se datează în Hallstatt (fragmente ceramice) şi în perioada otomană (fragmente ceramice, fragmente de sticlă, oase de animale), aparţinând suburbiei Palanca Mare.
2014. Materialul arheologic constă în fragmente de ceramică preistorică (complexul datat în Hallstat), fragmente de ceramică, fragmente de fier şi sticlă, oase de animale din perioada otomană (sec. XVII-XVIII).

Stăvilarul reprezintă o descoperire arheologică unicat, fiind astfel propus pentru conservare, restaurare şi punere în valoare. Varianta aleasă a constat în demantelarea ansamblului, restaurarea pieselor componente şi reasamblarea acestuia într-o locaţie apropiată.