Locuirea din epoca bronzului este slab reprezentată în cadrul sitului, cu doar două complexe: o groapă cu resturi menajere – cx. 186 şi o locuinţă adâncită – cx. 268. Un nivel de slab din epoca bronzului a fost observat în partea de sud-est a suprafeţei cercetate, în zona complexului cx. 268. Inventarul gropii, cât şi al locuinţei a fost reprezentat doar ceramică. Pe baza ceramicii, nivelul de locuire din epoca bronzului poate fi atribuit culturii Verbicioara.

Prima epocă a fierului este şi ea slab reprezentată în cadrul sitului de la Slătioara, patru complexe fiind atribuite acestei perioade: cx. 4, cx. 5, cx. 30, cx. 176. Complexele din prima epocă a fierului par a se grupa în partea de vest a suprafeţei cercetate, însă nu a fost sesizat un nivel de depunere aparţinând acestei epoci. Cele patru gropi: aveau dimensiuni mici, cu diametrele cuprins între 0,50 m şi 0,90 m şi adâncimile cuprinse între 0,30-0,50 m. Cu excepţia gropii cx. 176, care conţinea fragmentele ceramice provenind de la un vas de mari dimensiuni, inventarul celorlalte se compunea doar din câteva fragmente ceramice.

Locuirea din epoca romana este cel mai bine reprezentată în cadrul sitului de la Slătioara, cu 266 de complexe şi cu un nivelul de cultură având o grosimea de 0,20 m - 0,35 m. Structurile identificate în cadrul locuirii romane, locuinţe, vatră, gropi, sunt specifice unei aşezări rurale romane – vicus. Complexe atribuite epocii romane reprezentau: locuinţe – 16 (6 locuinţe de suprafaţă şi 10 locuinţe adâncite); gropi – 77; gropi de stâlpi - 172; instalaţii de încălzire (vatră) - 1. Locuinţele de suprafaţă, în număr de 6, aveau structura de susţinere constituită din stâlpi de lemn, cu diametre de 0,20-0,35 m şi gropile de formă tronconică. Stâlpii erau dispuşi, de obicei, câte trei pe laturile scurte şi câte 4 până la 6 pe laturile lungi, distanţa dintre ei fiind de 1,20-1,50 m. De aici a rezultat şi numărul mare de gropi de stâlpi identificate în cadrul sitului. Din cele 172 de complexe identificate ca gropi de stâlpi, 63 sunt legate structural de cele 6 locuinţe. În plan, forma locuinţelor de suprafaţă era rectangulară. Dintre cele şase locuinţe de suprafaţă cercetate, în cazul a trei s-a putut fi stabilit foarte clar traseul şi planul lor: SL2, SL3 şi SL4. SL2 măsura 6,20 m × 4,40 m, SL3 - 3,75 m×3,50 m şi SL4 - 4,10 m × 3,90 m. Prin urmare, SL3 şi SL4 erau monocelulare, dimensiunile fiind similare cu ale locuinţelor adâncite. Dimensiunile SL2 sunt specifice unei locuinţe cu două încăperi, dispunerea complexelor cx. 98 şi cx. 99 pare a sugera existenţa unui perete despărţitor. Locuinţele adâncite din epoca romană din aşezarea de la Slătioara, în număr de 10, cele mai multe dintre ele aveau formă rectangulară, cu colţurile rotunjite, (doar două erau de formă relativ ovală – cx. 150 şi cx. 152), cu suprafaţa de 9 până la 16 mp, cu groapa în care au fost amenajate având o adâncimea cuprinsă între 0,30-0,50 m, unele cu trepte cruţate în interior. La unele dintre ele au fost sesizaţi şi stâlpii de susţinere a pereţilor şi acoperişului. Pe lângă structurile de locuire, în aşezare au fost cercetate 77 de gropi, cele mai multe cu resturi menajere.
Dispunerea complexelor în plan, suprapunerile lor, precum şi observaţiile stratigrafice sugerează existenţa în aşezare romană de la Slătioara a două faze de locuire, fără însă a putea fi departajate cronologic la momentul de faţă. Materialele arheologice descoperite în aşezare: fibule (fibule în formă de ancoră, fibule cu piciorul întors pe dedesubt); aplică de curea cu decor ajurat, monede (un denar de la Lucius Verus şi un mic depozit monetar conţinând 7 piese emise de Gallienus, Claudius II Goticus şi Aurelian) permit datarea aşezării romane de la Slătioara în intervalul cuprins între mijlocul secolului al II-lea şi sfârşitul secolului al III-lea p. Chr.

Au fost cercetate trei gropi menajere (cx. 22, cx. 211 şi cx. 270) datate între secolele IV - VI p. Chr şi una datată între secolele VI - VII p. Chr.

Au fost identificate două locuinţe adâncite (cx. 68 şi cx. 264), ambele având câte un cuptor menajer (cx. 67 şi cx. 262) şi suprastructura susţinută de stâlpi de lemn (doar câte un singur stâlp a fost identificat în locuinţe: cx. 108 şi cx. 264A). Atât în cx. 68, cât şi în cx. 264, deşi nu au apărut fragmente ceramice, totuşi forma cărămizilor folosite la amenajarea vetrelor, precum şi alte materiale descoperite permit datarea complexelor în evul mediu târziu, în secolele XV-XVI (nasture de bronz, cuţit cu tija lată şi prevăzută cu nituri - de tip cu mâner lamelar „cu gât”).