Urmele castrului se disting la suprafaţă pe laturile de est şi vest care sunt marcate de movile. Pe latura de nord, latura poate fi urmărită, de asemenea, în arătură. Colţul de sud-est a fost distrus. Zidul de incintă a fost scos în întregime de localnici. Baza construcţiilor din interiorul castrului s-a păstrat mult mai bine.
Castrul de piatră a funcţionat din prima jumătate a sec. II p.Chr. până în sec. III p. Chr şi are dimensiunile de 185 x 148 m. Într-o primă fază, în secolul I p. Chr., a existat o fortificaţie de pământ şi lemn, mai mică, cu laturile de 120x 140 m. Latura sudică a acestor două faze se suprapune.

Aşezarea civilă adiacentă nu a fost deloc cercetată arheologic şi nu a rămas nici o menţiune
despre ea din timpul cercetărilor sistematice din secolul XX. Descoperiri mai vechi, întâmplătoare,
de la finalul secolului al XIX-lea şi din perioada interbelică, dar şi cercetări geofizice recente au semnalat faptul că vicus-ul militar se întindea între castru şi Dunăre, fiind suprapus în timp de o intensă locuire medievală şi mai apoi de satul modern Pojejena sârbească, refondat la începutul secolului al XVIII-lea de administraţia habsburgică. Vicusul se întindea probabil pe o suprafaţă de 14 ha.

În urma prospecţiunilor non-invazive, s-au constatat la nord de castru structuri foarte puternic arse, care sugerează existenţa în apropiere a unor baterii de cuptoare, o posibilă „zonă industrială” care a fost organizată aici pentru a avea acces la apă curentă şi pentru a în afara zonei civile locuite.

În urma prospecţiunilor non-invazive, s-a constatat că aproape de turnul de colţ al fortificaţiei în afara incintei pare să fi existat o construcţie subterană, patrulateră, cu rolul de a rupe presiunea apei din conducte.

Pe malul Dunării, ca parte componentă a aşezării civile era portul roman cu depozitele şi anexele sale. Nu este exclus ca şi aici precum în cazul altor importante localităţi danubiene ale provinciei Dacia să fi funcţionat un punct vamal.

În urma prospecţiunilor non-invazive, s-a observat la vest de castru o construcţie patrulateră.

Ieşind din castru prin porta decumana, la vest, a fost identificat drumul lat de aprox. 6 – 7 m, încadrat de construcţii civile cu laturile lungi perpendiculare pe drum şi cu acces printr-un pridvor îngust. În apropiere s-a identificat de asemenea şi drumul imperial care se îndreaptă spre localitatea învecinată la nord, comuna Radimna. Acest drum are o traiectorie rectilinie, o pantă foarte lină şi intersectează pe ductul său căile de acces care ies din castru pe porta decumana şi porta principalis dextra.
Tot la nord de castru un drum abia vizibil pe magnetogramă, care iese de pe poarta de nord a castrului şi o ia oblic spre est are în câteva locuri, pe marginea lui stângă, urmele unor clădiri patrulatere. Drumul ce ieşea din porta praetoria pe la est avea o lăţime de 5 m şi a putut fi observat arheologic datorită existenţei unui strat de pietriş de 0,15 m grosime, uşor bombat pe axa centrală a drumului.

Anomaliile evidenţiate de cercetări magnetometrice la nord de castru sugerează existenţa unui posibil apeduct care aducea din nord-vest apă, captată din pârâul Radimna prin colţul nord-vestic al forticaţiei şi probabil şi în aşezarea civilă prin latura ei vestică. O porţiune de apeduct a fost identificată şi arheologic în 1972 în zona porţii de nord.

Structura zidului de horreum dezvelit ne relevă o construcţie cu contraforţi realizată din piatră de râu şi pe alocuri piatră spartă de carieră (lat de 0,75 – 0,80 m) şi cu un portic de cărămidă către via sagularis, probabil adăugat ulterior. Se consideră că aceste horrea ridicate în apropierea porţii de paradă (porta praetoria) pot fi datate în secolul al III-lea. Prezenţa acestor hambare monumentale relevă faptul că Pojejena a jucat un rol important în aprovizionarea altor garnizoane din alte cetăţi de pe Limes. Concluziile sunt susţinute şi de descoperirea câtorva sigilii de plumb utilizate la securizarea sacilor de grâne sau nutreţuri.